Elixirul dragostei, cu o nouă distribuţie, pe scena Operei Maghiare

Elixirul dragostei, cu o nouă distribuţie, pe scena Operei Maghiare

Opera Maghiară din Cluj prezintă publicului joi 29 martie 2018 spectacolul Elixirul dragostei – creaţie a lui Gaetano Donizetti.

Solişti vor fi soprana Tímea Fülöp (Adina) şi tenorul Ștefan von Korch (Nemorino). Lor li se alătură Ottó Peti Tamás, László Mányoki, Lívia Antal, László Veress, Délia Göllner, Márton Tóth. Spectacolul începe la ora 18:30. Conducerea muzicală este asigurată de Zsolt Jankó, iar regia este semnată de András Kürthy.

Premiera absolută a operei bufă L’elisir d’amore (Elixirul dragostei), de Gaetano Donizzeti a avut loc la 12 mai 1832, pe scena Teatro della Cannonia, din Milano. La acea vreme Rossini se retrăsese în activitatea componistică a muzicii de scenă, la trei ani după premiera cu Wilhelm Tell ( 1829); Bellini avea să moară peste trei ani, în 1835, după scrierea Puritanilor; şi avea să mai treacă şapte ani până la apariţia primei lucrări scenice a lui Verdi, Oberto. Donizetti avea 35 de ani şi se afla plenitudinea forţei creatoare, la începutul perioadei de vârf a carierei, la paisprezece ani după debut şi cu doisprezece înaintea prelucrării ultimei sale opere. Compusese deja Anna Boleyn, dar încă nu scrisese alte opere semnificative precum Lucrezia Borgia, Lucia di Lammermoor, Maria Stuart sau celebrele opere bufe Fiica regimentului şi Don Pasquale.

Elixirul dragostei se remarcă nu numai între compoziţiile acestei perioade, ci în întreaga creaţie a autorului şi nu numai, fiind o capodoperă, una dintre lucrările cele mai îndrăgite şi mai jucate din istoria teatrului liric. Cum se explică faptul că, după 180 de ani de la premieră, această operă este la fel de populară, se pune în scenă şi este îndrăgită de public? De ce nu s-au bucurat de o reuşită similară celelalte trei creaţii ale lui Donizetti, care avuseseră premiera în acelaşi an (Fausta; Ugo, conte di Parigi şi Sancia di Castiglia)?

O operă cu adevărat bună are nevoie neapărat de un libret spiritual şi bine conturat. În cazul de faţă laudele i se cuvin lui Felice Romani (1788 – 1865), autorul libretului pentru Elixirul dragostei. Libretistul şi muzicologul genovez a adaptat în doar şapte zile Le philtre - un libret scris în 1831 de remarcabilul dramaturg şi libretist francez Eugène Scribe – Donizetti având la dispoziţie alte şapte zile pentru a finaliza compoziţia, până la premiera operei. Libretul autorului francez a stat la baza lucrării lui Daniel Auber, prezentată în premieră la Paris, în 1831, o operă menţionată în zilele noastre, numai datorită subiectului comun cu Elixirul dragostei.

Un subiect atractiv, un text reuşit în sine, sunt insuficiente pentru crearea unei opere durabile. (Felice Romani este autorul libretului pentru Ugo, conte di Parigi şi a altor câteva sute de opere, dintre care puţine s-au bucurat de un succes la fel de mare). Pentru naşterea unei opere atât de remarcabile şi durabile, a fost nevoie de fericitul concurs al mai multor factori. Distribuţia nu este excepţională, neavând mai mult de un rol principal pentru fiecare tip de voce, motiv pentru care opera poate fi pusă în scenă şi în colectivele mai puţin performante. (Este un punct de vedere important, dacă ne gândim că astăzi e aproape imposibil să găseşti cinci tenori pentru un singur spectacol cu Otello de Rossini).

Cenzura nu a ciuntit piesa (contrar cu Ugo, conte di Parigi), negăsind în ea nicio aluzie politică. Opera nu are subiect istoric şi nu este legată strict de o anumită epocă, ceea ce a înlesnit ulterior transformarea ambianţei scenice, povestea ei fiind simplă şi eternă, cu personaje uşor de recunoscut (Belcore sergentul ţanţoş, Dulcamara şarlatanul născocitor, Nemorino îndrăgostitul fără speranţă şi Adina, femeia cu sufletul de gheaţă, care în final se topeşte). Indubitabil, faptul că aceste caractere se umplu de viaţă, depăşind stadiul schematic şi devenind personalităţi, este meritul compozitorului. La fel şi faptul că în această lucrare se manifestă simultan, în toată plenitudinea lor, motivele comice – buffo (ca de pildă scenele lui Dulcamara) şi cele lirice, sentimentale (cavatina lui Nemorino, renumita romanţă), Donizetti fiind capabil să îmbine două universuri total diferite, dând dovadă de o măiestrie ieşită din comun, care culminează cu duetul Nemorino-Belcore, din actul II.

Loading...
Etichete
Comenteaza