A fi sau a nu fi

A fi sau a nu fi
Mihai Şerban

Cea mai arzătoare întrebare din Univers nu este proveniența averii lui Liviu Dragnea, nici însușirile pietrei filosofale, ci una legată de Universul însuși: ca orice alt fenomen cunoscut nouă, are el un început? Și, dacă are, cum s-a petrecut? Și care-i va fi sfârșitul?

În urmă cu (doar) patru secole, Galileo Galilei era un savant strălucit, proscris însă de Biserica Catolică. Câți dintre noi mai păstrează în memorie faptul că în urmă cu (doar) patru secole doctrina oficială a bisericii era că Pământul se află în centrul Universului, iar Soarele și toate planetele se învârt cuminți în jurul său? Întrucât sistemul heliocentric (cu Soarele în centrul sistemului solar și retrogradarea Pământului în categoria planetelor de rând) propus de Copernic și dovedit de Galilei zguduia din temelii viziunea biblică asupra actului creației divine, dulăii bisericii s-au repezit asupra lui Galilei, încercând să-l facă să abdice de la subversiva și eretica sa teorie.

În anul 1616 el este judecat de inchiziția Vaticanului și i se cere formal să renunțe la teoria sa. Lucrările sale au fost puse pe lista cărților damnate, iar prigoana a continuat până în 1633, când tribunalul inchizitorial, confruntat cu cerbicia lui Galilei de a se dezice de sistemul heliocentric, îl condamnă la închisoare și la „uitare veșnică”. O legendă mult vehiculată susține că Galilei ar fi murmurat la ieșirea din sala de judecată cuvintele „Eppur si muove”  (Și totuși, se învârte). Prudența sa i-a permis să evite tragica soartă a lui Giordano Bruno, care, pentru poziția sa de apărare a sistemului heliocentric și a unei concepții a Universului populat de stele asemănătoare Soarelui, a fost condamnat la moarte, după care a fost spânzurat dezbrăcat cu capul în jos, cu căluș în gură, după care a fost ars pe rug într-un loc cu nume poetic: „Câmpul Florilor…”

Acum, sistemul geocentric a rămas o zănatică legendă, fiindcă omul nu mai este geocentric, dar a rămas egocentric (prea mulți dintre noi se consideră a fi punctul central al Universului…). Momentul Galileo Galilei a marcat renașterea științifică a umanității, prin trecerea de la filosofia naturală la metoda științifică, întemeiată pe cercetare, experimentare, studiu și sinteză. De la telescopul mărunt cu care Galilei de-abia putea vizualiza fazele planetei Venus sau primii patru sateliți ai planetei Jupiter s-a ajuns la telescoape uriașe și extrem de performante, adevărate uzine construite în jurul unei oglinzi cât un teren de tenis, instrumente care pot vedea până în cele mai îndepărtate colțuri ale Universului. Și, Universul fiind în expansiune, cu cât vedem mai departe în spațiu cu atât vedem mai departe și în trecut.

În acest fel am ajuns să vedem o întrebare care dă bătăi de cap astronomilor și cosmologilor de o bună bucată de timp: care este originea Universului? Care este începutul său? Sau nu a avut un început, deci nu va avea nici un sfârșit? De la Albert Einstein încoace, s-au confruntat trei tipuri de opinii, care ar putea fi grupate în trei categorii: Univers staționar (mișcările și evoluțiile sunt doar „locale”, nu globale), Univers ciclic (Big Bang-expansiune-contracție-singularitate cu densitate infinită-Big Bang) și Univers pulsatoriu (expansiune-contracție eternă). Fiecare dintre aceste teorii are propriile argumente, ajungându-se la etalarea de teorii atât de complexe încât oamenii de rând se simt complet depășiți, ca și cum aceste teorii ar veni dintr-un univers paralel sau din altă celulă a multiversului, mult mai evoluată și cu legi complet diferite.

Ceea ce este mare păcat. Cu acești oameni, care credeau că pământul este plat sau că este în centrul lumii și Soarele sa învârte în jurul său, sau că stelele sunt simple bolduri de aur prinse pe o boltă de catifea, umanitatea a cucerit planeta, luând-o în posesie ca pe o moșie abandonată de alții. Devenită prădătorul planetar numărul unu și distrugătorul principal al ecosferei planetare, umanitatea a înțeles totuși că se află, după cum poetic spunea Carl Sagan, „pe țărmul oceanului cosmic”.

O nouă revoluție științifică se pregătește. Așa cum evoluționismul a elucidat rădăcinile noastre ca specie, revoluția cosmică  va elucida misterele începutul Universului. Iar această cercetare îl are deja pe Giordano Bruno al său. Este vorba despre fizicianul englez Stephen Hawking, al cărui rug de suferință nu este o stivă de lemne, ci propriul său trup, imobilizat complet de scleroză amiotrofică laterală, sau „boala Lou Gehrig”. Diagnosticat în 1963, medicii i-au mai dat atunci doar doi ani de viață… dar au trecut de atunci peste 50 de ani și Stephen Hawking, imobilizat în scaun cu rotile și comunicând doar cu ajutorul unui sintetizator vocal, este considerat cel mai mare fizician al momentului și una dintre cele mai strălucite minți pe care le-a produs umanitatea.

Întreaga sa existență este dedicată pătrunderii misterelor Universului, elucidării legilor și principiilor care îl pun în mișcare. Dintre toate acestea, punctul crucial, pe care nici măcar strălucita minte a lui Stephen Hawking nu l-a putut încă pătrunde, este simpla întrebare: cum a început Universul? Și, împingând raționamentul până la capăt: pentru ce există un Univers, când mult mai simplu ar fi fost să nu existe… nimic…?!

Loading...
Etichete
Comenteaza