Editorial
ANDREI MARGA: De ce România rămâne în urmă? (1)
de Andrei Marga, 14 februarie 2011, 22:58
Nu trebuie, desigur, să coborâm în timp până la Dinicu Golescu pentru a percepe acuitatea întrebării. Este destul să-l citim pe Eminescu, cel care observa adesea superficialitatea devenită obişnuinţă la Carpaţi:
“Nerăbdători cum suntem, nu ne-am deprins a cunoaşte cum că lucrurile luate din temei ar fi şi mai trainice, şi mai folositoare şi, totodată, cu mult mai ieftine decât mulţimea de forme goale care, neavând înţeles şi utilitate, cer mereu muncă de Sisif de a fi recunoscut” (Eminescu, Opere, IV, Publicistică, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 200, p. 449). Mai târziu, Eminescu adăuga: “Ţara care, prin activitatea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere” (V, p. 29).
Dar acestea, se poate obiecta, ţin de un trecut îndepărtat. Numai că, între timp, România nu a încetat să rămână în urmă. Bunăoară, în 1907, ţara era răvăşită de ultima răscoală a ţăranilor din Europa. După Primul Război Mondial România rămăsese ultima ţară care emancipa evreii, iar în anii treizeci, sub guvernul Goga - Cuza, în ţară se adoptau între primele legi rasiale din Europa.
Nu au lipsit, desigur, izbânzi, dar ţara a continuat să aparţină înapoierii. În vremuri mai noi, România a fost ultima din blocul sovietic care s-a eliberat, în 1989, şi printre ultimele care au făcut reformele indispensabile şi au fost primite în Uniunea Europeană şi NATO. În 2009-2011, România a luat cele mai greşite măsuri anticriză, iar acum a apucat vârtos ultimul loc în Europa comunitară la productivitatea muncii, venituri, nivel de trai şi locul de frunte la datorii fără acoperire, la preţurile produselor şi la bolile cardiace. Opinia internaţională este, astăzi, univocă: România este printre cele mai sărace ţări ale Europei, cu o conducere nepricepută şi coruptă.
Să ne plasăm, însă, în istoria recentă (aşa cum am făcut, de astfel, în volumul de prelegeri pe care le-am susţinut la München şi Viena: Die Kulturelle Wende, Cluj, University Press, 2005). Ştim că în ţările din Europa Răsăriteană a avut loc, între cele două războaie mondiale, o dezbatere cu privire la calea de urmat. Răspunsurile au fost variate, între opţiunea pentru specificul naţional, la un capăt al spectrului, şi opţiunea pentru sincronizare neîntârziată cu Occidentul, la celălalt capăt. Al Doilea Război Mondial a pus capăt acestei dezbateri. După război, marxismul răsăritean s-a considerat nu numai doctrină a emancipării sociale, dar şi vehicul al suprimării evidentei rămâneri în urmă a Europei Răsăritene faţă de Occidentul dezvoltat.
Cetăţenii ţărilor Europei Centrale şi Răsăritene au optat în 1989 pentru abandonarea socialismului răsăritean în favoarea societăţii deschise. Această opţiune a fost nu doar una politică, pentru un sistem ce permitea libertăţile individuale, ci şi o opţiune economică şi socială motivată de împrejurarea, din nou evidentă, că nici politica postbelică nu a suprimat rămânerea în urmă a ţărilor respective faţă de Occident.
Eşecul marxismului răsăritean de a scoate ţările Europei Răsăritene din înapoierea istorică faţă de Occident a dus la relansarea întrebării: de ce au rămas în urmă ţările din Europa Răsăriteană? Comunismul invocase ritual, ca răspuns, “egoismul burgheziei autohtone”, care nu şi-ar fi sacrificat interesul pentru obţinerea profitului cu investiţii reduse, şi “imperialismul” marilor puteri, care s-ar fi preocupat de asigurarea dominaţiei în detrimentul dezvoltării zonei. În 1989, această argumentare s-a prăbuşit, pierzându-şi plauzibilitatea.
Între timp, s-au profilat noi răspunsuri la întrebare. Astăzi, în orice caz, concurează pe acest teren: adamsmithonismul - conform căruia orice popor va folosi oportunităţile de a se afirma de îndată ce nu va mai fi împiedicat să o facă; naţionalismul - după care naţiunile se dezvoltă ele însele din momentul în care nu mai sunt controlate de forţe străine; mondialismul (world system theory) - ce repune accentul pe efectele redistributive ale structurării economice mondiale; teoria modernizării - ce scoate în relief dependenţa dezvoltării de decizii interne în favoarea unei modernizări neînjumătăţite. În acest context, o analiză precisă a devenit, din nou, indispensabilă pentru cei care trăim în România. Motivul este simplu: nu numai după comunism, dar şi după revenirea în Europa unită ţara noastră nu a încetat să rămână în urmă. Să lărgim însă cercetarea.