Editorial

Asumarea de sine

Ca urmare a lacunelor vieții publice, în România actuală abundă argumentații de neînțeles pentru cineva lucid. Multe sunt dea dreptul ridicole în raport cu nevoile concrete ale țării.
Publicitate

Bunăoară, din 2014 încoace, un întreg curent, în căutare vizibilă de stăpâni, se opune, mobilizând adesea naivii, la schimbarea legilor justiției și a șefilor ei, sub pretextul că schimbarea ar îndepărta de Europa. La orice tentativă de a obliga lanțurile de supermarketuri să comercializeze și produse indigene, aceiași spun că măsura ar contrazice piața liberă. Ideea impozitării profitului făcut în România de către bănci ar izola țara de circuitele financiare. Iar când un ambasador face grimase, exprimând interese care îl privesc, ar fi semn că apartenența europeană a României este îndoielnică. Internaționalizarea, spune acest curent, ar fi vitală și nu am avea decât să ne pliem la cerințele ei.

Șirul exemplelor a sporit în ultimii ani, când România nu numai că nu mai are inițiative, dar își slăbește profilul internațional sub covorul vorbelor goale. S-a ajuns din nou ca declarații protocolare sau strângeri de mână ocazionale să fie raportate ca succese, chiar dacă în ascuns se plătește din greu, în vreme ce țări din regiune fac afaceri mănoase, nu doar schimburi de amabilități.

La polul opus, este curentul celor care, exasperați de costurile deciziilor eronate, de demolările din economie și de degradările din instituții, aruncă grăbit vina pe străini. Aceștia ar fi subminat industria, ar tăia pădurile, ar stoarce mineralele, ar umple țara de decidenți amatori, ar duce de aici talentele și ar împiedica schimbarea.

Nu mai discut incoerența ambelor puncte de vedere. Internaționaliștii vor voturile cetățenilor doar pentru a aplica măsuri aprobate la un birou irelevant din Bruxelles. Autohtoniștii nu observă că acordurile oneroase sunt semnate de reprezentanți români. Primii nu văd că nici o țară nu-și lasă cetățenii la mâna „justiției" din România actuală, sub care s-a produs, de altfel, în ultimul deceniu, cea mai mare corupție din istoria modernă a țării. Ultimii nu înțeleg că orice dificultate se înlătură nu prin lamentări, ci luând inițiativa. Primii par interesați mai mult de închisoare pentru rivali, decât de recuperarea prejudiciilor. Ultimii nu-i opresc tocmai pe confrați de la devalizarea țării. Primii justifică prelungirea MCV și îngreunarea regimului de vize pentru români. Ultimii sunt gata să subțieze comunicarea cu restul lumii.

Dacă nu ar costa enorm, ambele curente - și cel care face temenele internaționalizării și cel care apelează la autohtonism - ar fi doar de atmosferă clasată, cu care nu merită să-ți pierzi timpul. Se poate argumenta ușor împotriva fiecăruia și am făcut-o nu o dată.

Este timpul însă să se observe, spre a scoate discuția din împotmolire, schimbarea de viziune care are loc pe scena lumii actuale. Această schimbare infirmă atât internaționalismul, cât și autohtonismul și lasă culoar unui patriotism sănătos, care face din patrie o preocupare normală și stimulativă la creație, fără a deveni obiect de cult liricoid al demagogilor.

Se observă prea bine că a discuta viziuni și ce se gândește, chiar a gândi, par unora simplă pierdere de vreme. Aceștia cer ceva „concret", nu idei, concepte, teorii, ignorând cu suficiență faptul că dictaturile cer de obicei „concretețe", împotriva ideilor incomode și a persoanelor care ridică capul, și că democrațiile sunt duse înainte de gândire, de dezbatere. Se înțelege anevoie un vechi adevăr, de care vorbea și Hegel, anume că și „concretul" este ceva gândit, dacă omul respectiv gândește cumva! Altfel spus, nici ceea ce trece drept "concret" sau fapt împlinit nu este scutit de obligația justificării și a legitimării. Poți respinge ideea, gândirea, poți nesocoti teoria, dar după ce le-ai înțeles și examinat, nu înainte. Altfel, realitățile se răzbună. La drept vorbind, sărăcia de idei generează sărăcie, în toate privințele, și invers: unde este sărăcie, este semn că emanciparea minții întârzie.

Schimbarea de viziune pe care o menționam mai sus are efecte salutare și merită considerată. Bunăoară, la întrebarea privind democratizarea de care ar putea beneficia cetățeanul, nu altcineva decât Pierre Mannent (La Raison des nations, Gallimard, Paris, 2006), scrie: „statul laic nu poate supraviețui statului-națiune. Neutralitatea sa se sprijină pe <transcendența> sa, iar aceasta derivă din faptul că el este instrumentul, <brațul secular> al națiunii" (p.77-78). Odată desprins de cadrul național, singurul în care cetățeanul își poate exercita rolul propriu-zis, statul poate asigura drepturi și libertăți, el poate asigura guvernanța, dar guvernarea democratică eșuează. Avem deja demos, dar fără kratos, căci democrația nu a fost concepută și nici practicată decât înăuntrul națiunii.

Bine pregătită economic și sociologic, noua scriere a istoriei a confirmat, pe studiul modernizării și al globalizării, că acestea au origini naționale. Saskia Sassen (Teritory-Authority-Reights. From Medieval to Global Assemblages, Princeton University Press, 2008) a arătat, pe date precise, că „universalitatea" s-a constituit în epoca modernă pe umerii națiunilor, în condițiile echilibrului puterilor în stat. Situația în care ne aflăm astăzi este, desigur, nouă, căci "procesul de articulare a unei economii globale a marilor întreprinderi... a întărit puterea executivului și a slăbit puterea legislativului în democrația liberală". Dar și în context global, elementele vieții politice - teritoriu, securitate, identitate, legitimare, loialitate - sunt tratate de fapt în limbajul unor națiuni, iar „deznaționalizarea" ce se reclamă în multe locuri este numai o formă indirectă de promovare a unor abordări naționale.

Succesul istoric al Chinei, după 1978, este legat de asumarea explicită de sine. Condiția ei inițială a fost „uimitoarea determinare, îndrăzneala politică extremă și hotărârea de neclintit" ale conducerii chineze (Wu Xiaobo, China Emerging 1978-2008. How Thinking about Business Changed, China International Press, 2008, p.15). China s-a deschis fără rezerve interacțiunilor erei globalizării, în lumina nevoilor propriei dezvoltări. Astăzi, ea duce cu succes o politică cu rădăcini naționale, fără a fi naționalistă, sau, dacă se vrea, o politică națională ce nu pune națiunea proprie deasupra internaționalizării (Hu Angban, China in 2010. A New type of Superpower, Brookings Institution Press, Washington DC, 2011, p.15). China nu are complexe să spună că promovează o politică națională, căci reperele ei sunt ale culturii universale, la construcția căreia participă efectiv.

Trăim, desigur, într-o „societate mondială" (detalii în Andrei Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017, pp.42-46). Numai că formă de organizare sau organizare cu capacitatea de autoconducere au doar indivizii și statele naționale. Acestea rămân „instituirile specifice ale modernității" (Helmut Wilke, Demokratie in Zeiten der Konfusion, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2014, p.22). Așa stând lucrurile, problema actuală nu este să facem din indivizi servanți acefali ai lumii globalizate, ci să-i stimulăm la creație în comunități, legând din nou democrația de meritocrație.

În anii din urmă, Jacques Attali (Devenir soi, Fayard, Paris, 2014) cere ieșirea din „lașitatea mondenă" (p.7) și angajarea „pariului preluării puterii asupra propriei vieți, al regăsirii de sine independent de ipotetica acțiune a altora" (p.11). Într-o lume în care forțele economice, financiare, politice, militare, ideologice sunt copleșitoare, iar „Răul pare să covârșească oamenii" (p.23), nu dă rezultate atitudinea de „resemnat- reclamant (resigne-reclamant)" (p.34). Ceea ce a mai rămas la dispoziție astăzi este „să devii tu însuți (devenir soi)", ca început al unei alte Renașteri. Așa cum indivizii nu rezolvă nimic stăruind în atitudinea de „resemnat-reclamant", nici națiunile nu își vor rezolva problemele fără asumare de sine. "Națiunile care nu vor ajunge la aceasta sau nu vor să o facă, se vor îndrepta de la declin, la decadență, de la decadență la privațiune într-o lume din ce în ce mai nemiloasă și concurențială" (p.152). Pașii care ar fi de parcurs sunt la îndemâna fiecăruia, om sau comunitate.

Dincolo de felul abrupt al formulărilor, Donald Trump propune Americii o reasumare de sine. „Putem să punem din nou în mișcare rapidă o țară paralizată. S-a admis că țara noastră s-a pipernicit, iar în ochii întregii lumi este doar o umbră a ei înseși. Ne așteaptă numeroase provocări.... Trebuie să întărim forța militară, să ne sprijinim veteranii, să ne opunem dușmanilor, să luăm măsuri împotriva imigrației ilegale, să reconstruim infrastructura, să depășim starea dată a legilor impozitării și a sistemului nostru de educație și să punem capăt deciziilor politice rizibile ale trecutului..." (Great Again! Wie ich Amerika retten werde, Plassen, Kulmbach, 2015, p.189). Donald Trump pune în față ceea ce este de rezolvat pentru consolidarea Americii.

Cele semnalate nu mai sunt doar opțiuni culturale, ci politici angajate. De aceea, relația în care se pun internaționalizarea, modernizarea și patriotismul se cere sincronizată profund.

 

 

 

Publicitate

Adauga un comentariu

Atentie:
Mesajul tău va fi publicat după moderare.
ziuadecj.ro isi rezerva dreptul de a nu publica acele comentarii care contin atacuri la persoane, cuvinte indecente sau injurioase.

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.
Mesajul tau a fost trimis si va fi afisat curand.