Capcanele unilateralismului şi pariurile greşite ale lui Trump

Capcanele unilateralismului şi pariurile greşite ale lui Trump

Fără a produce neapărat o surpriză, decizia fiind anticipată de multă vreme iar vizitele recente ale lui Macron şi Merkel la Washington neavând prea mult succes, preşedintele Trump a pus în aplicare încă una dintre promisiunile sale electorale din 2016, respectiv retragerea unilaterală a Statelor Unite din JCPOA (Acordul nuclear al Marilor Puteri cu Iranul, încheiat la Viena în 2015), aruncând în incertitudine, fără nicio perspectivă de soluţionare pe termen scurt şi mediu, chestiunea relaţiilor Occidentului şi în general ale Marilor Puteri cu Iranul, dar mai ales pacea şi stabilitatea Orientului Mijlociu.

·         Teza principală care circulă în mediile americane este că retragerea din Acord nu e atât despre armele nucleare (pe care Iranul nu le are şi se pare că nici nu le va avea în curând, rămânând deocamdată sub monitorizarea inspectorilor AIEA) cât despre „marele pariu” al Statelor Unite (şi Israelului) de a răsturna regimul de la Teheran, printr-o implozie produsă de acumularea nemulţumirilor economico-sociale interne, în urma sancţiunilor. Este foarte posibil ca acest pariu să fie perdant, cel puţin la orizontul mandatelor lui Trump şi Netanyahu, ca şi altele în care s-a angajat, destul de riscant, provocatorul preşedinte american, în vârstă de 72 de ani;

·         În plus, inconsistenţa perspectivelor de politică externă asupra Iranului şi Coreei de Nord (pe de o parte, renunţarea la un Acord funcţional, confirmat de experţii AIEA, în relaţia cu o ţară care nu dispune încă de arme nucleare, şi pe de altă parte angajarea într-un Summit inutil cu un dictator care are deja arma nucleară, pe baza unei iluzorii „denuclearizări”) sugerează că Donald Trump, sfătuit astfel sau nu, împinge Statele Unite şi ordinea mondială pe direcţia unor pariuri foarte riscante şi posibil perdante, chiar pentru interesele SUA de primă Mare Putere a lumii;

·         Din acest moment, fiecare Mare Putere îşi va face evaluările strategice proprii şi va decide pe cont propriu ce are de făcut în continuare, nemaiputându-se vorbi de o ordine globală liberală (bazată pe multilateralism), ci eventual de încercări de regrupare şi forme de minilateralism (de exemplu, Germania-Franţa-Marea Britanie sau Rusia-China) şi de o extraordinară presiune exercitată asupra Iranului, care se vede în situaţia de a alege între a ieşi la rândul său din Acord, în semn de protest, sau de a rămâne parte semnatară;

·         Totuşi, puţine voci au remarcat până acum şi o altă posibilă faţă a acestui gest politic: posibilitatea ca oricum Acordul să fie menţinut de celelalte cinci Mari Puteri (Germania, Franţa, Marea Britanie, Rusia şi China) şi implicit de Iran, ceea ce va însemna simultan obligaţia Iranului de a respecta în continuare prevederile Acordului, dar şi libertatea Statelor Unite de a reimpune unilateral sancţiuni economice Iranului (altminteri, păguboase chiar şi pentru SUA, aşa cum se vede din retragerea licenţei de export de 17 miliarde de dolari pentru Boeing[1]), în principal pentru a da satisfacţie Israelului. Dar dacă administraţia Trump a luat în considerare că oricum Acordul va fi menţinut, la presiunile europenilor, Rusiei şi Chinei, iar Iranul se va vedea şi cu mâinile legate de Acord, şi sancţionat de Statele Unite?;

·         Dacă aşa stau lucrurile iar Acordul va fi în cele din urmă menţinut, fisura SUA-Uniunea Europeană se va adânci în continuare, iar peste aceasta s-ar putea adăuga curând şi anularea de către Trump a prelungirii exceptării UE de la aplicarea tarifelor vamale crescute la oţel (25%) şi aluminiu (10%), introduse în martie, ducând practic la izbucnirea unui război comercial transatlantic, cu extrem de neplăcute consecinţe pentru perspectiva relaţiilor dintre cei doi mari poli ai Occidentului;

·         Retragerea SUA din Acord nu înseamnă neapărat că urmează un război convenţional, deşi riscul nu este exclus, însă creşte considerabil potenţialul unei confruntări între Iran şi Israel, sau chiar între Iran şi Arabia Saudită, cei doi aliaţi strategici ai Americii din Orientul Mijlociu (Ierusalim şi Riad) anunţându-şi imediat satisfacţia deplină faţă de gestul lui Donald Trump;

·         Pentru România, distanţarea strategică semnificativă a SUA de Uniunea Europeană (şi invers) produce riscuri sporite, în principal pe linie politică şi de securitate, având în vedere perspectiva slăbirii NATO dar şi a periferizării Bucureştiului în cadrul procesului de reformă/refondare a UE, în care nucleul franco-german va dori să cristalizeze în jurul lui o masă critică de state „like-minded”, compatibile cu tot ce înseamnă noua viziune asupra Uniunii Europene şi mai puţin ataşaţi de politica SUA. „Imposibila alegere” se apropie iar unii lideri iresponsabili din coaliţia PSD-ALDE nu fac decât să o provoace, în defavoarea intereselor României.

*

Previzibilul anunţ a fost în cele din urmă făcut. Vizitele lui Macron şi Merkel la Washington au eşuat pe toate palierele: politic, economic, de imagine etc. Niciunul dintre obiectivele deplasării liderilor europeni peste Atlantic nu a fost atins. În opinia mea, aşa cum am mai spus cu alte ocazii, Angela Merkel nici nu trebuia să mai efectueze vizita la Casa Albă, la doar câteva zile după Macron (a fost o greşeală de evaluare a cancelariei de la Berlin), la un nivel de protocol mult sub cel oferit şefului executivului francez. Dar aceasta este deja o altă discuţie.

Donald Trump a scos aşadar Statele Unite din Acordul Marilor Puteri cu Iranul, adoptat după ani de negocieri grele, în 2015, la Viena. Perspectiva decesului acestui Acord, considerat la vremea respectivă o mare realizare a diplomaţiei lui Barack Obama dar criticat constant de republicani şi de Israel încă de la început, fusese destul de clar formulată încă din seara alegerilor, când s-au aflat rezultatele[2]. Problema cu acest Acord era că scoatea Iranul din izolarea politico-diplomatică şi economică regională şi globală şi reseta raporturile de putere din Orientul Mijlociu.

În aparenţă, Trump pune în aplicare o promisiune din campania electorală. S-ar putea să fie doar atât, după cum s-ar putea să fie mult mai mult, respectiv începutul unei schimbări substanţiale de abordare în politica externă americană, prevestită încă din seara de 8 noiembrie 2016, pe care fostul secretar de stat Rex Tillerson doar a atenuat-o şi a amânat-o, timp de un an şi câteva luni.

Unilateralismul lui Trump pune ordinea globală şi Uniunea Europeană într-o poziţie foarte dificilă. Pe de o parte, Trump nu oferă nicio soluţie şi nicio alternativă la demersurile de politică externă pe care le face. Când scoate SUA din Acordul climatic global de la Paris, din Acordul Transpacific (TPP) sau din JCPOA, spunând că sunt „proaste, mizerabile”, nu vine cu altceva în schimb. Singurele negocieri pe care pare dispus să le înceapă sunt, culmea!, cu Kim Jong Un. Nu cu Uniunea Europeană sau Marea Britanie pe TTIP, JCPOA sau pe tarifele vamale, nu cu Japonia pe acordul de liber schimb din Pacific, nu cu aliaţii alături de care SUA au construit după 1945 o ordine liberală relativ sigură şi oricum cea mai prosperă din istorie, ci cu Coreea de Nord. China şi Rusia nu fac decât să culeagă roadele dezintegrării Occidentului şi să câştige teren. Paradoxurile şi confuzia care însoţesc unilateralismul lui Trump devin treptat o ameninţare pentru sistemul relaţiilor internaţionale.

Acordul cu Iranul nu era perfect, de bună seamă. Dar va obţine Trump un acord perfect cu Iranul? Are o soluţie mai bună? De fapt, orice acord care rezultă dintr-o negociere este, pe cale de consecinţă, un compromis în care părţile se întâlnesc la mijloc sau, mă rog, undeva între poziţiile iniţiale. Altfel s-ar numi pur şi simplu „capitulare necondiţionată” şi s-ar aplica învinşilor dintr-un război. Dar atâta timp cât vorbim de diplomaţie, vorbim despre negociere şi compromis. Dacă se doreşte război, atunci este o altă discuţie. Dar îndrăznesc să spun că administraţia Trump nu planifică neapărat un război contra Iranului, ci mizează pe o nouă situaţie a relaţiilor bilaterale în regiune şi pe o presupusă fragilizare a regimului de la Teheran, sub efectul sancţiunilor, regim care ar deveni astfel vulnerabil pe plan intern. Din păcate, soluţia sancţiunilor s-a dovedit insuficientă (nu greşită), atât în cazul Iranului, înainte de 2015, cât şi al Coreei de Nord sau chiar al Rusiei după anexarea Crimeei, în 2014. Nimic nu s-a schimbat în esenţa politicilor acestor state după ani întregi de sancţiuni. Iar America nu este pregătită şi nu doreşte să intre în război.

JCPOA nu acoperea, de exemplu, programul balistic al Iranului, nefăcând parte de la început din obiectivul acestui acord. Dar multe ţări dezvoltă programe balistice fără să fie oprite printr-un acord internaţional. Scopul JCPOA era stoparea sau limitarea programului militar nuclear, lucru care s-a făcut, se pare, în proporţie de 97%[3]. Îmbogăţirea uraniului a fost limitată la pragul programelor nucleare civile. Cel puţin conform certificării date de inspectorii AIEA în ultimii trei ani.

Pe de altă parte, Israelul are partea lui de dreptate când vorbeşte de influenţa Iranului în regiune şi de sponsorizarea organizaţiei şiite Hezbollah, activă în tot Orientul Mijlociu, din Liban şi Siria până în Yemen. După Acordul din 2015, Iranul a devenit şi mai activ şi mai influent pe plan regional.

În al treilea rând, dacă tot „trebuie” vândute arme în regiune[4], de sute de miliarde de dolari, din Arabia Saudită până în Israel, desigur că acordurile şi înţelegerile între state nu ajută prea mult la acest obiectiv iar guvernele sunt mult mai dispuse să cumpere masiv în condiţii de criză, tensiune şi insecuritate, având opinia publică de partea lor.

Şi, ca să închei raţionamentul, aş spune că exact „motivul oficial” pentru care Trump face toate aceste lucruri (ieşirea din JCPOA, mutarea ambasadei SUA la Ierusalim înainte de un acord de pace în Orientul Mijlociu etc.), adică respectarea unor promisiuni electorale de politică externă şi adoptarea unilateralismului ca linie de conduită, este total inutil şi nu îl va ajuta cu nimic pe Trump să îşi reconfirme mandatul, în alegerile din noiembrie 2020. Aşa cum nu a câştigat în 2016 pentru că a promis ieşirea din Acordul cu Iranul, ci din cu totul alte motive. Este o altă iluzie a actualei preşedinţii americane, ca şi „denuclearizarea” pe care o promite Kim Jong Un. Dimpotrivă, s-ar putea ca toate aceste măsuri care îi îndepărtează aliaţii şi îi solidarizează duşmanii să se întoarcă împotriva Americii şi a supremaţiei pe care lumea i-o acceptase în ultimele decenii, pe baza susţinerii valorilor liberale şi a deschiderii.

Aş fi tentat să cred că, în pofida declaraţiilor belicoase din prezent, nu va izbucni un război major în Orientul Mijlociu, deşi riscul nu poate fi exclus. Uniunea Europeană va insista acum ca Iranul să rămână în Acord, acordându-i poate chiar facilităţi comerciale şi compensaţii economice. Dacă Acordul eşuează, prestigiul UE de actor global este la pământ, înseamnă că UE nu contează în toate aceste mari dosare internaţionale. Este interesul europenilor să arate că pot face ceva şi pot conta în ecuaţia de putere a lumii. Desigur, există oricând riscul unei provocări în Orientul Mijlociu, al unei scântei în regiune şi totul poate sări în aer. Butoiul e tot mai plin cu pulbere iar discursurile tot mai radicale. Dincolo de perdeaua de fum a acestei teme uriaşe la nivel global, nu e uitată nici tema internă din Israel, adică acuzarea premierului Netanyahu, de către poliţie şi procuratură, privind obstrucţionarea justiţiei într-un scandal de corupţie[5].

Este dezolant să vezi că există mari lideri ai politicii internaţionale care se joacă cu focul şi nu au alternative credibile pentru niciuna din soluţiile de compromis pe care le aruncă în aer. „Pariurile” sunt tot mai riscante iar „dansul pe sârmă”, deşi bun la impresia artistică şi la rating, nu ajută pe nimeni. În primul rând nu îi ajută pe cei care vor să câştige capital electoral din lucruri mult prea serioase, indiferent în ce capitală s-ar afla.    

[1] https://www.reuters.com/article/us-iran-nuclear-boeing/u-s-treasurys-mnuchin-revoking-boeing-airbus-licenses-to-sell-jets-to-iran-idUSKBN1I92Q6
[2] https://www.reuters.com/article/us-usa-election-trump-iran/trump-election-puts-iran-nuclear-deal-on-shaky-ground-idUSKBN13427E
[3] https://www.nytimes.com/2018/05/08/us/politics/trump-iran-nuclear-deal-news-analysis-.html
[4] https://www.theguardian.com/world/2018/mar/12/nearly-half-of-us-arms-exports-go-to-the-middle-east
[5] https://www.jpost.com/Israel-News/Politics-And-Diplomacy/Report-Police-to-question-Netanyahu-on-obstruction-of-justice-545524

Loading...
Comenteaza