Editorial
Clujul al II-lea
de Ziua de Cluj, 10 iulie 2007, 23:00
Dupã ultimul recensãmânt, cel din 2002, Clujul devine primul oraş al României din punct de vedere al numãrului de locuitori. Exceptând, fireşte, locaţia de pe Dâmboviţa, capitala.
Dupã cum era îndeobşte de aşteptat, nu este
vorba de o creştere demograficã în Cluj. Dacã în 2002, recensãmântul de atunci
releva cã în Cluj-Napoca trãiesc aproape 318.000 de locuitori, Institutul
Naţional de Statisticã a prezentat ieri proaspãta cifrã: 311.400. O scãdere a
populaţiei urbei cu mai bine de 6.500 de persoane. în 2002, Clujul, sensibil
egal cu populaţia Timişoarei, era în urma Iaşului, care numãra 321.000 de
locuitori.
Datele recente
plaseazã Iaşul abia pe locul al IV-lea între oraşele României, cu excepţia
capitalei, cu 304.000 de locuitori, o scãdere, deci, de aproape 17.000 de
locuitori. Clujul actual este urmat de Timişoara, a cãrei populaţie s-a
micşorat cu 9.500 de persoane faţã de anul 2002 şi de Constanţa, cu o scãdere
de 6.000 de locuitori.
Ca primã
concluzie, Clujul a devenit primul oraş, ca populaţie, în afara capitalei,
datoritã scãderii mai puţin accentuate a populaţiei comparativ cu celelalte
oraşe. Si asta nu pentru cã ar fi în Cluj o ratã a mortalitãţii cu mult mai
micã decât în celelalte judeţe ori cã starea generalã de sãnãtate ar fi mult
superioarã.
Nu. Din Cluj nu se
mai pleacã aşa cum se pleca pe vremuri, când majoritatea absolvenţilor buni,
dacã nu plecau în altã ţarã, sigur luau calea Timişoarei ori a capitalei. (“Pe
vremuri” înţelegem administraţia Funar, deşi e oarecum jenant sã alãturãm
termenului “administraţie” numele peremistului.) Diminuarea migraţiei dinspre
Cluj spre alte centre este, probabil, cel mai solid argument al “ceva mai
binelui” de aici.
Chiar dacã ne
putem lãuda, pe bunã dreptate, statistic, cu avalanşa investiţionalã din Cluj,
în care şi-au fãcut loc şi giganţi de genul Nokia şi Emerson ori centre
comerciale mamut, sã nu mai vorbim de boom-ul imobiliar, chiar dacã ne putem
îmbãţoşa cu şomajul de doar 2,9% la nivel judeţean, şomaj ce, inevitabil, va
scãdea dupã ce vor începe sã duduie motoarele investiţiilor finalizate, un alt
factor poate deveni catalizator pentru “spiritul Clujului”, cãruia, în ultima
vreme, nimeni nu îi mai dãdea de urmã. Este vorba despre perceperea generalã a
faptului cã din Cluj nu se mai pleacã (iatã, populaţia Iaşului a scãzut cu
17.000 de persoane, faţã de cea a Clujului, care a scãzut “doar” cu 6.500).
E drept cã pentru
“reclãdirea” altui sentiment decât al scârbei generalizate ce domnea pe vremea
cealaltã, când un loc bine plãtit în Cluj, conform pregãtirii, era de cele mai
multe ori o utopie, ceea ce determina exodul, şi pânã la generalizarea
percepţiei cã din Cluj nu mai meritã plecat, ci invers, chiar meritã venit,
poate va mai curge ceva apã pe Someş, într-un oraş cu ceva filoane
conservatoare (evident, nu politic conservatoare).
însã cifra
statisticã rece, care ne spune cã urbea a devenit prima din ţarã pe parametrul
populãrii poate cãpãta, în viitorul sperãm nu prea îndepãrtat, şi acea
componentã, cu toatã bãţoşenia sa, de capitalã realã. Pentru cã, odatã cu
dezvoltarea economicã acceleratã, în Cluj pot reapãrea şi acele proiecte
comunitare care ţin de specificul nostru, ne-omorât destul, şi nu doar proiecte
comunitare ce, din pãcate, deocamdatã ţin doar de foame.
Si poate, aşa, vom
înţelege ce însemna ACEL CLUJ de care ne vorbeau pãrinţii ori bunicii, a cãrui
spiritualitate e acum difuzã. Banala cifrã statisticã ne vesteşte, poate uşor
oniric, Clujul al II-lea.