Editorial
Clujul fără suflet
de Ziua de Cluj, 23 februarie 2010, 22:24
Un oraş şi o ţară care nu-şi respectă eroii şi valorile nu mai merită să existe. La Cluj nu se mai poate vorbi de un oraş, de o urbe, de un spirit al locurilor, ci doar de o aglomerare urbană în care oamenii trăiesc nu ca cetăţeni, ci exclusiv ca şi “guri umblătoare”.
Grija zilei de mâine a
întunecat simţurile clujenilor, iar respectul pentru eroi a fost înlocuit de
grija pentru “materialul” imediat.
Zilele trecute, vorbeam
într-o conferinţă de presă alături de colegii din mass-media clujeană, cu
ocazia unui eveniment al oraşului, despre pericolul prin care trece Clujul
astăzi. Vorbeam despre oraşul devenit locomotiva economică a Ardealului în
ultimii ani, dar care, dacă nu se populează şi cu suflet, va deveni asemeni
oricărui alt oraş fără istorie. Asemeni oraşelor Victoria, Zimnicea, Găeşti,
Mârşa, Borzeşti, Copşa Mică, Dr. Petru Groza - Ştei, Alejd, Voievozi, Cavnic
sau Scorniceşti. Oraşe dezvoltate sau chiar inventate în epoca Ceauşescu, dar
care astăzi sunt aproape moarte. Oraşe fără spirit, fără istorie, fără cultură
citadină şi chiar fără biserici - cazul emblematic e oraşul Victoria, oraşe fără credinţă în Bunul
Dumnezeu.
Astăzi, Clujul e, parcă, tot
mai mult asemeni acestor aglomerări urbane şi tot mai puţin asemeni marilor
oraşe europene. în Germania, deşi Ludwigsafen, aflat la doi paşi de oraşul
istoric şi reputatul centru universitar Heidelberg, a explodat economic prin
dezvoltarea gigantului BASF, nu a influenţat schimbarea stilului de viaţă şi a
specificului cultural al cosmopolitului oraş universitar ai cărui locuitori
lucrează în bună parte în oraşul industrial.
Clujul actual e în primejdie. Ceea ce nu a
reuşit să facă Ceauşescu în anii “70-”80, când a înfiinţat marea platformă
industrială a oraşului, aducând masiv din sud şi din Moldova muncitori care să
schimbe compoziţia etnică a vechii cetăţi, reuşim noi astăzi, când spiritul
oraşului e viciat de intervenţii meschine şi de comportamente aculturale.
Ceauşescu a dorit ca în centrul Clujului cuvintele “corso”, “universitate” şi
“bibliotecă” să fie dublate ca frecvenţă a audiţiei de cuvintele “şarjă”,
“şaibă” şi “piuliţă”. “Combinatul” şi “bandă rulantă sau compresorul” prezente
în discuţiile zilnice de atunci sunt înlocuite astăzi de “mall” şi “parc
industrial”.
Poate doar într-un astfel de
oraş, care îşi pierde cu fiecare zi ce trece spiritul său unic de oraş
universitar şi, deopotrivă, centru cultural, se poate întâmpla ca familia unui
erou-martir, a unui om fără jertfa căruia, alături de încă 25 de curajoşi,
astăzi noi am fi scris, eventual, pentru
literatura de sertar, într-un caz fericit, să fie pe punctul de a fi scoasă în
stradă! Familia lui Lucian Matiş, erou clujean împuşcat pe 21 decembrie 1989 în
faţa Librăriei Universităţii, e aruncată în stradă, fără măcar să aibă o şansă
de a fi ajutată.
Demult, peste Carpaţi, în
oraşul lui Bucur, devenit capitală a României aproape mari, a existat celebra
campanie “Daţi un leu pentru Ateneu!”. Astăzi, la Cluj, poate e nevoie ca
familia unui erou-martir să fie ajutată de comunitatea care ar trebui să arate
că nu şi-a pierdut sufletul. Că nu şi l-a vândut doar pentru a avea câteva
străzi asfaltate în plus, trei-patru parkinguri, câteva malluri şi
hipermarket-uri, vreo două-trei centuri ocolitoare şi o ciosvârtă de
autostradă. Cu siguranţă, a fost şi e nevoie de toate cele de mai sus, dar
Clujul nu trăieşte doar pentru ele, aşa cum locuitorii acestui oraş nu pot
exista doar pentru a mânca!
P.S. Doresc
să felicit doi clujeni, chiar dacă prin adopţie - câţi nu am fost, oare,
adoptaţi de acest oraş - pentru două iniţiative mai mult decât lăudabile.
Primul e profesorul Vasile Dâncu, cel care a refuzat să semneze alături de
vecini petiţia împotriva soţiei şi fiului lui Lucian Matiş, iar celălalt e colegul
de breaslă, Niki Novăcescu, cel care, pe blogul personal, a scos primul la
lumină teribila întâmplare ce se petrece sub ochii unui oraş îngheţat ca
simţuri.