Editorial

Conduc România alții?

Văzând neputința din investiții, desfigurarea frecventă a democrației și declinul educației, mulți concetățeni se întreabă: ce progrese face de fapt România?
Publicitate

 Afară, desigur, de schimbări intervenite oriunde în lume, precum înmulțirea automobilelor, telefoane în mâna celor mai mulți, televiziune câtă vrei, materiale plastice peste tot, etc.

Este evident că țara noastră s-a dezvoltat altfel din decembrie 1989 încoace. Fiecare cetățean a fost liber să aleagă, să se deplaseze în lume, să-și asume inițiative, iar acest fapt este incontestabil. Se pot invoca, printre progrese certe, pluralismul, sporirea oportunităților de viață, accesul la bunurile modernității și altele.

Numai că progresele sunt de fapt ale epocii. Ele se întâlnesc pretutindeni în Europa Centrală și de Răsărit, care, la începutul anilor nouăzeci, a făcut cotitura istorică de la socialismul oriental la societatea deschisă. Jürgen Habermas (Die nachholende Revolution, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1991) era oarecum nemulțumit de faptul că ceea ce se petrecea în acei ani nu era o inovație istorică propriu-zisă, ci recuperarea tradițiilor interbelice, după ce războiul a schimbat cursul în această parte a Europei. Dar și recuperarea era un pas înainte, în raport cu stagnarea anterioară. În România, cum știm, această recuperare a fost întârziată, țara făcând, în 1989 și în anii ce au urmat, mereu la urmă reformele necesare. În plus, inovația istorică a fost mai modestă decât în celelalte țări, dacă nu cumva socotim inovații considerarea răfuielilor drept politică, confuzia organizată a valorilor, specializarea în diversiuni. Progresele, câte au fost, țin mai mult de epocă decât de proiecte proprii.

România luptă însă cu o situație aparte. Ea are acum cea mai mare emigrație din istoria ei și dintre țările regiunii. Nu se știe nici astăzi câți cetățeni are țara, dar la, să zicem, douăzeci de milioane, sub cinci milioane de lucrători este mult prea puțin. Capitalul propriu are pondere redusă - România fiind țară care, în cursul privatizării, s-a dezindustrializat. Ea vinde materii prime, mai nou pământ (recent, în Delta Dunării, cineva îmi arăta cum se rade pământul mănos de la suprafață, pentru a fi exportat!), și exportă forță de muncă. Cele mai mari suprafețe agricole zac nelucrate. Pe cale de a redeveni agrară, România importă copios alimente de bază. O treime din populația ei luptă cu sărăcia, care lovește un procent mai ridicat de oameni decât în alte țări europene. Corupția este fără precedent și stă dosită în locuri care nici nu au fost încă luate sub binoclu: administrație, educație, știință, servicii publice, reprezentare externă. Autoflatarea este proporțională cu precaritatea performanțelor. Dacă citești unii istorici, reveniți la relatări liricoide, ai impresia că România este mai curând în centru. Când muți privirea în jur vezi realitatea tristă: patentele se importă, normalizarea instituțională nu interesează, nepregîătiții au devenit șefi, excursiile trec drept politică externă. Peste toate, în cea mai lungă perioadă de pace din Europa, cu posibilități mai mari ca oricând de a lua decizii, România înregistrează numeroși indicatori de fapt dramatici.

Cei mai mulți români trăiesc situația pe care am creionat-o, nu doar ca o constatare amară, ci pe viu, cu lipsurile, frustrările și durerile aferente. Și presa, și literatura, și arta, și istoria recentă preiau prea puțin în formule dramele și tragediile condiției umane din acești ani.
Pe bună dreptate, unii se întreabă de unde vin toate acestea. Răspunsul tot mai frecvent în ultimii ani este că "nu ne lasă să ne dezvoltăm! Tot ce încercăm, vin alții și ne opresc! Avem bogății, dar nu mai sunt sub control. Avem păduri, dar le taie alții. Am avut industrie, dar a trecut în alte mâini. Am putea avea agricultură, dar este sub obroc. S-a adus un guvern de așa-ziși <tehnocrați> care, nu numai că nu știu să facă ceva, dar nu au legătură cu ce trebuie făcut. În fapt, am ajuns să ne conducă alții!". Acest răspuns îl auzi și în Bucovina, și în Dobrogea, și în Oltenia, și în Transilvania, și în Muntenia.

Desigur, oamenii invocă fapte pentru evaluarea de mai sus. Când, în 2012, Barosso și alții au forțat punerea în paranteză a unui referendum prin care peste șapte milioane de cetățeni au votat demiterea președintelui, a fost un gest de conducere de către alții. România a semnat pactul fiscal al Comisiei Europene, care, aparent, ține de logica finanțelor, dar nimeni nu l-a aprobat într-o dezbatere normală, într-o țară care nu se poate nici ea dezvolta prin „austeritate". Cei familiarizați cu ceea ce se întâmplă în bănci observă că nu numai milionarii români, care au adunat averi pe aceste meleaguri, scot cât pot de repede din țară veniturile, dar orice bancă le duce aproape zilnic în afară. În viața politică apar peste noapte inși cu capul plin de banalități, pe care le impun cu emfază drept soluții, și partide ce par pompate de undeva. La corupția care înflorește în condițiile luptei, niciodată gândită până la capăt, contra corupției, se adaugă acum intrarea pe ușa din dos a politicii a tehnocraților de mucava, care tot corupție este, dacă nu ceva mai rău. Unii șefi ai aparatului justițiar sunt numiți după interese obscure, dar vor să treacă examene înainte de toate la poarta unor ambasade. Se îngroașă iarăși obiceiul lovirii rivalilor prin aranjarea de articole la publicații din afara țării, ca și cum acele articole ar fi vocea acestora. Și multe altele.

Sunt acestea dovezi că țara este condusă din afară? Eu cred că răspunsul afirmativ, ale cărui probe se cuvin luate în seamă, se cere adus în parametrii realității. Nu ai cum să-l respingi de plano, dar poate fi circumstanțiat. Cel puțin pe exemplele care se dau, nimeni nu a prezentat dovada vreunei obligații stabilite în afară pentru România. Iar dacă cineva ar formula asemenea obligații, nu există imperative de a le accepta.

Poate părea surprinzător, dar nu s-a prezentat vreun document oficial al cuiva în care să se spună că nu se recunoaște referendumul de demitere din 2012. Invalidarea scrutinului a fost o operație făcută de mâini și minți de pe aceste meleaguri. Nu există vreun document de obligare la semnare de documente de politică fiscală a Uniunii Europene. Nici vreunul privind scoaterea veniturilor în afara țării. Nici de obligare la vânzarea de pământ sau lichidarea de unități. Nici preluarea de "tehnocrați" în partide care au abandonat libertățile cetățenești și nu mai sunt capabile de soluții nu a impus-o cineva. Nici susținerea unor impostori indigeni pentru a apărea în mari publicații, spre a-i ataca pe alții, nu e opera cuiva din afară. Nici acceptarea de către negociatori a clauzelor oneroase nu se poate pune în seama vreunui străin. Toate acestea - și multe altele ce se pot invoca - sunt semnate, trebuie spus lucid, de cetățeni români și, ne place sau nu să recunoaștem, sunt opere autohtone.

Că cetățeni români, ajunși să reprezinte țara, au preferat îndoirea genunchilor mai curând decât opinia proprie, că, după un obicei mai nou, nici nu mai au o asemenea opinie, ci preiau opinia ce are trecere momentană, este altă treabă. Nu ai cum să învinuiești străinii când proprii reprezentanți sunt cei care acceptă orice, vânzând la nevoie totul.

Știm prea bine că, în reprezentarea țării, chestiunea nu este să ai opinie acasă, în discuții particulare, confidențial (cum se face abundent!), ci să o ai oficial, public, atunci când se iau decizii, se fac recomandări, se sugerează ceva, asumându-ți, dacă este necesar, inconfortul opunerii. După toate indiciile, România s-a umplut în funcțiile de decizie, de sus până jos, de persoane care nu au capacitatea de a elabora opinii solide și nu sunt în stare să o reprezinte ca entitate cu interese demne de respect, dar creează - prin supușenia lor și justificările pe care le lansează apoi pe multiple canale - aparența că străinii impun decizii. Spus frust, unii cetățeni români sunt, prin acțiuni nesăbuite, înăuntru și în afară, mai păguboși pentru România decât cei de altă cetățenie, care doar profită, cum este de așteptat, de ocaziile ce se oferă într-o lume dominată de interese.

Desigur, străinii sunt precum românii și invers, adică diferiți, de toate felurile. Nu sunt toți îngeri sau demoni. Este însă aproape o regulă în viață aceea că oricine, străin sau nestrăin, își promovează și, dacă are prilejul, își impune opinia și decizia lui dacă tu nu ai păreri, nu le aperi și nu le știi apăra.

Trei mi se par a fi cauzele reprezentării păguboase a României, înăuntru și în afară. Una ține de educație, alta ține de selecție, a treia ține de nesiguranța din instituții.

Educația a căzut prizonieră impresiei că nu mai are importanță propria comunitate, propriul stat, că statul național este depășit. Importanță ar avea viziunea unei societăți universale axată pe libertatea de inițiativă. Se poate observa că pe măsură ce la decizii vin așa-ziși noi decidenți, din mereu invocata "nouă clasă politică", preocuparea pentru propria comunitate scade. Nu fiindcă a sporit orizontul și sensibilitatea culturală, ci pentru că oportunismul este mai contagios, iar diversiunile la care apelează, mai insidioase. La noi, educația nu mai cultivă decât retoric formarea capacității de a gândi pe cont propriu, mulțumindu-se cu repetarea de clișee uzate ale propagandei momentului. Educația, incluzând aici și educația ce rezultă din dezbaterea publică, generează tot mai numeroși decidenți fără cap și funcționari fără inimă - de fapt, "oamenii fără calități " ai noii ere, cum ar spune un celebru romancier.

Selecția eronată a decidenților ține, evident, de un întreg sistem. Este oare vreun domeniu sau vreo instituție a țării în care impostura să nu se lăfăie? Mai nou amatorismul este luat ca ceva normal. Dacă s-ar face o analiză, precum în Franța, a nivelului la absolvire al celor care vor să-i conducă pe ceilalți, am costata cu uimire se s-a petrecut cu numeroase vârfuri și cine a ajuns să decidă soarta oamenilor.

Fiindcă este pe agenda zilei, putem spune că preluarea de fragmente din alții, fără citare, este furt, indiscutabil. Dar este oare mai în regulă scrisul de doctorate, de cărți, de orice de către alții? Nu este tot furt pricopsirea, materială și de altă natură, a celor care s-au îmbogățit dincolo de veniturile funcției publice? Nu este tot corupție desemnarea în funcții a nulităților confortabile, prin acea decizie unipersonală care erodează democrația? În fapt, cum se observă, scena actuală este plină de plagiate, dar și de cleptocrație, mai mult sau mai puțin ascunsă. La ce bun să te strădui în propria pregătire? se poate întreba elevul și studentul care asistă la spectacol. La ce să mai rămâi aici? continuă cel aflat în plină putere.

Firește, traseele de viață nu sunt predeterminate nici de liceu și nici de facultate. În orice biografie pot fi mutații. Dar vasta și sistematica răsturnare a valorilor dintr-o societate nu a fost și nu este fără costuri. Poate cele mai mari costuri! Câtă vreme evaluările după impresii, nepotismul, preferința pentru cei mai slab pregătiți și manipulabili sunt cele ce se văd în societatea de astăzi, decidenții nu au cum să fie alții decât cei care sunt, cu efectele de rigoare.
Meritocrația fiind disprețuită la noi, în practica instituțională, mulți exponenți publici, ei înșiși produsul acestei situații, nu găsesc siguranță în afara curtării stăpânilor pe care îi găsesc pe traseu, dincoace sau dincolo de frontiere. Acești slujbași ai statului fac orice nu pentru a rezolva problemele oamenilor, nu pentru a asigura o dezvoltare în plus, ci pentru a intra în grațiile stăpânilor. Multe consacrări ale unor veleitari sunt datorate schimburilor adesea subterane de servicii. Faptul se petrece frecvent, încât nu este de mirare că respectivii exponenți publici nu doar că nu propun nimic, dar nu sunt deranjați de aparența că totul este impus din afară și chiar o încurajează să circule.

Din afara unei țări, mai ales într-o epocă a interacțiunilor amănunțite ca cea de acum, vin tot timpul foarte multe. Astăzi, cu mijloacele băncilor, ale mediatizării și ale serviciilor secrete, se reușește impunerea a aproape orice. Nu se reușește, totuși, impunerea a ceva ce nu accepți nicidecum să ți se impună. Aceasta sub condiția elaborării de către tine însuți, persoană și comunitate, a soluției mai bune și a apărării convingătoare a ceea ce ai gândit în mod responsabil.

Publicitate

Comentarii

Excelent

thumb down thumb up
vineri, 28 octombrie 2016, 08:11
de dan

... si perfect adevarat. Cu mijloacele bancilor, ale serviciilor secrete si prin intermediul media se poate impune orice. Asta e Romania. Deci, de ce sa mai ramai? Au regretat ca au ramas toate generatiile ultimului secol, oare in urmatorul va fi mai bie aici? Nu cred
raspunde

stimabile

thumb down thumb up
vineri, 28 octombrie 2016, 12:04
de phantom

Interesant ca n-ati scos din putul gandirii aceste filozofii cand era PSD la putere...va legati de acel referendul, dar nu ziceti nimic de dezastrul economic provocat de Iliescu,stimabile aveti o mare problema de coloana vertebrala..in rest numai de bine
raspunde

Nu citești, phantomule, altfel ai vorbi dacă ai citi

thumb down thumb up
duminică, 30 octombrie 2016, 22:07
de adina iancu

E ușor a vorbi când nu citești. Marga a fost unul din criticii perioadei. Vezi cărțile lui din 1990-2000. Acum discutăm după cincisprezece ani. Nu coloana este problema, ci realitatea. Ar fi bine să fie mulți care să aibă pătrunderea și integritatea lui Marga.
raspunde

Te-a deranjat rezultatul referendumului Phantoame?

thumb down thumb up
duminică, 30 octombrie 2016, 23:28
de Anton Puiu

Chiar așa tare te=a deranjat că 'țI-a fost ștampilat Băsescul? Phantoame, nu confunda lucrurile!
raspunde

Adauga un comentariu

Atentie:
Mesajul tău va fi publicat după moderare.
ziuadecj.ro isi rezerva dreptul de a nu publica acele comentarii care contin atacuri la persoane, cuvinte indecente sau injurioase.

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.
Mesajul tau a fost trimis si va fi afisat curand.