Editorial

Cu Biju şi Badea la Marsilia

Unul este simpatizat, dacă nu chiar adulat de către toţi cei care nu-l iubesc pe Băsescu şi ceea ce-l înconjoară, iar celălalt este simpatizat şi admirat de către toţi cei care îl iubesc sau doar îl admiră pe Băsescu. Între cele două categorii talibanizate, radicalizate profund, se află o mulţime de cititori, telespectatori, jurnalişti sau cetăţeni care pot avea o admiraţie şi o simpatie sinceră pentru Ioan T. Morar, respectiv o simpatie şi o admiraţie reală pentru show-ul lui Badea, seară de seară, de la Antena 3, respectiv reluarea de pe Antena 1. Tocmai pentru că sunt în această ultimă categorie, îmi permit să scriu acest text. Sunt un jurnalist care îl citesc şi îl urmăresc de mult, de când eram adolescent, pe Ioan T. Morar şi sunt onorat că am reuşit în timp să şi colaborăm la Academia Caţavencu sau la ZIUA de CLUJ.

Îmi amintesc cu mare plăcere de “Lumea citeşte!” de pe TVR sau de spectacolele pline de umor şi savoare ale grupului Divertis din anii ’90. Îi admir inteligenţa, simţul umorului, bunul-simţ ardelenesc şi mai ales cultura reală, cu adevărat uriaşă, a lui Ioan T. Morar, aşa cum admir verva, spontaneitatea, ironia, aciditatea şi spiritul caustic al lui Mircea Badea. Mă deranjează atunci când Mircea sare calul sau instigă la violenţă fizică sau la persiflarea Ardealului şi a ardelenilor, aşa cum sunt deranjat de textele uneori laudative scrise de către “Biju” la adresa preşedintelui Băsescu şi a “conclavului” său. Fiecare dintre ei şi-a asumat însă în mod public părerile politice, sunt doi oameni cu păreri explicite şi transparente.

Unul este înconjurat de către Mihăieş, Patapievici, Cărtărescu, Liiceanu, Tismăneanu, iar celălalt, de Hossu-Longin, Marga, Dinescu, Djuvara, Mălăncioiu, ca şi atitudine anti-Băsescu, sau în mod direct de către Ciutacu, Vrânceanu-Firea, Ciuvică ori Stan. Fiecare cu simpatizanţii sau contestatarii săi. Cred că Badea greşeşte profund atunci când îi atacă nefondat pe CTP, Turcescu, Hurezeanu sau Buşcu, aşa cum cred că Morar a greşit atunci când, implicit, s-a poziţionat în tabără cu Pora, Mircea Marian, Cătălin Avramescu sau Sever Cotoi Voinescu. Dar Ioan T. Morar nu poate fi în nici un caz redus la nivelul de anti sau pro-Băsescu. Morar este un intelectual veritabil, un jurnalist onest şi un om de mare bun-simţ. Atunci când am fost printre primii care au aflat de posibilitatea ca Ioan T. Morar să ajungă Consul General al României la Marsilia trebuie să recunosc că m-am bucurat sincer.

În primul rând, pentru că sunt unul dintre cei care militează, alături de mulţi alţi jurnalişti, de-a lungul ultimilor ani că este obligatorie implicarea intelectualilor veritabili, a intelectualilor recunoscuţi, în zona avanposturilor diplomatice ale României. După modelul Cehiei, Poloniei sau Ungariei, România ar fi trebuit să-şi trimită intelectualii în avanposturi. A mai făcut-o odată, pe vremea lui Carol al II-lea, şi ar fi trebuit să o facă din nou din 1996 încoace sau măcar după 2000. Nu cred că cineva se îndoieşte că Emil Hurezeanu, Andrei Pleşu sau Andrei Marga ar fi excelenţi ambasadori ai României la Berlin, Viena, Paris, Londra sau Washington. Aşa cum nu cred că cineva se îndoieşte de faptul că orice intelectual public din România nu ar fi mai bun decât toţi dinozaurii cripto-comunişti şi elefanţii diferitelor sisteme care au dominat România în ultimii 30-40 de ani.

În urmă cu vreo 3 ani, pe vremea mandatului lui Răzvan Ungureanu, Evenimentul Zilei a început o excelentă campanie de presă intitulată sugestiv “Cimitirul elefanţilor”. În cadrul campaniei jurnaliştii de acolo prezentau pe parcursul unor episoade personajele care populează consulatele, centrele culturale şi ambasadele României, care ar trebui să fie adevărate porţi deschise pentru o ţară care n-a ştiut în ultimii 20 de ani să se prezinte peste graniţă. Dacă veţi privi listele, veţi rămâne cel puţin şocaţi de numele şi îndeletnicirile anterioare ale celor care populează aceste instituţii. În proporţie mult prea mare pe vremea aceea, şi sunt convins că e la fel şi acum, avanposturile diplomatice ale României erau tributare unor vechi securişti, politruci sau diverse personaje cocoţate în ultimele zeci de ani în poziţii publice în anumite momente.

Culmea este că despre această situaţie sinistră, dar extrem de reală din diplomaţia românească, nu a făcut parte în ultimii zece ani şi avanpostul de la Marsilia. Acolo, înaintea lui Ioan T. Morar a fost trimis jurnalistul Gabriel Stănescu şi înaintea sa, vreme de 7 ani, actualul ambasador al României la Rabat în Maroc, prietenul meu drag, Bazil Popovici, un intelectual şi un activist în sfera societăţii civile, recunoscut în anii 1990-2000. Dar Marsilia rămâne un caz singular. Sigur că corpul diplomatic românesc are şi oameni de o calitate ireproşabilă şi printre aceştia sunt obligat să-i amintesc pe ambasadorul Vâlcu de la Buenos Aires sau pe ambasadorul Stuparu de la Sidney ori Mazuru de la Paris sau pe Lazăr Comănescu de la Berlin, decanul şi regele neîncoronat al diplomaţiei române postdecembriste.

Dar cu câteva flori nu se face primăvară şi România ar trebui să uite de războaiele şi simpatiile politice din interior atunci când e vorba de reprezentarea ţării în exterior. Cred sincer că Ioan T. Morar nu merita şi nu merită linşajul mediatic la care e supus, aşa cum nu cred că a meritat acelaşi linşaj un om pe care personal îl dispreţuiesc, dar căruia nu poate să-i fie anulată calitatea de intelectual real, Traian Ungureanu, în momentul în care ar fi trebuit să fie trimis ambasador la Londra. România trebuie, mai devreme sau mai târziu, să-şi asume primenirea în avanposturi.

P.S. În acest moment, 45 din cei 89 de ambasadori ai României nu vorbesc limba oficială a statului în care activează. La nivel de consuli, situaţia fiind şi mai dramatică. Credeţi că ar trebui să continuăm această situaţie doar pentru că în România războaiele politice au depăşit de mult cadrul normalităţii democratice?

Ultima ora

Ce fac prietenii tai pe ziuadecj.ro