Editorial
Cu DoamNA şi cu ANI spre America de Sud
de Ziua de Cluj, 31 ianuarie 2010, 22:26
Teoretic, cele două instituţii ar fi putut să se constituie în două dintre elementele-cheie ale recâştigării încrederii în Justiţie. Din păcate, însă, orice model european se poate duce în România cu maximă uşurinţă spre grotesc.
Practic,
comportamentul acestor două cele mai noi instituţii ale statului este element
vital în favoarea teoriei că România are toate şansele să se îndrepte cu paşi
repezi spre modelul pseudo-democraţiilor din America Centrală, America de Sud
sau chiar din ţările, eventual, cu maximă toleranţă - democratice din spaţiul
fostei URSS. Acuzaţia că sunt cele două braţe înarmate ale Preşedintelui în
funcţie pare tot mai uşor de crezut mai ales dacă luăm ca elemente
demonstrative acţiunile îndreptate cu precădere împotriva unor reprezentanţi de
seamă ai opoziţiei sau a unor adversari declaraţi ai Cotroceniului. Ultimele
două acţiuni ale celor două instituţii par să fie corolarul unui şir lung de
executări ale unor ordine.
Practic, cele două
instituţii sunt implicate, începând de vineri, în campania electorală pentru preşedinţia
principalului partid de opoziţie. în mai puţin de 3 săptămâni, acest partid are
programate alegeri, iar doi dintre principalii pretendenţi la fotoliul de
preşedinte sunt târâţi şi arătaţi în piaţă la fel ca infractorii în vechile
oraşe feudale.
Departe de mine
gândul să-l apăr chiar şi cu gândul, darmite cu pixul sau cu tastatura
calculatorului pe “prostănacul-violet”, mai ales că nu sunt absolut convins că
acesta, respectiv de acum celebra doamnă Mihaela nu a greşit în acest caz!? Dar
nu pot să nu remarc seria de aşa-zise coincidenţe care au lovit în unele
momente-cheie doar o anumită parte a spectrului politic şi chiar civic.
Sechestrul
asiguratoriu pus pe locuinţa din Zambaccian a altui social-democrat de frunte,
fostul premier, ministru de Externe şi de două ori preşedinte al Camerei
Deputaţilor, Adrian Nastase, exact în momentul în care acesta devenise tot mai
vocal în încercarea de a reintra în forţă la vârful PSD, vine, de asemenea, ca
o îngrijorare privind posibila implicare a unor instituţii ale statului în
viaţa internă a unor partide, respectiv în compromiterea şi blocarea accesului
unor candidaţi spre anumite funcţii cu vizibilitate şi reprezentativitate.
Sigur că, mergând
cu speculaţia mai departe, putem să ne întrebăm dacă nu cumva dosarul de la ANI
al actualului preşedinte al PSD, Mircea Geoană, respectiv sechestrul pus de
către DNA pe chiar casa în care acum locuieşte fostul “El lider maximo” al PSD
şi al României anilor 2002-2004 nu sunt acţiuni menite să netezească drumul
spre preşedinţia PSD al unui candidat acceptat, sprijinit şi foarte dorit de
către Cotroceni, fostul ministru “Manivelă”, pe numele său de botez Miron
Mitrea. Acesta este candidatul perfect, manevrabil şi şantajabil tocmai din
cauza maldărului de dosare construite după cei 4 ani de mandat ai săi la cârma
Ministerului Transporturilor. Cel de-al patrulea candidat cu şanse la
preşedinţia PSD, fostul ministru de Externe din Cabinetul Boc1, Cristian
Diaconescu, pare a fi, în prezent, singurul inatacabil cu efect la nivelul
imaginii publice.
Ne putem aştepta,
însă, ca în următoarele zile să asistăm la încercări de compromitere a imaginii
sale publice în cele mai mizerabile moduri cu putinţă...!? Pentru ca tabloul să
fie complet, sigur că nu putem face abstracţie de condamnarea definitivă a
fostului primar al municipiului Râmnicu-Vâlcea, dar introducerea acestuia în
ecuaţie poate fi privită cu maximă bună-credinţă şi ca un fapt menit să excludă
posibilitatea clamării unui început de jihad politic. Sigur că orice încercare
de a pune întrebări cu privire la corectitudinea acţiunilor ANI şi DNA sunt din
start menite să arunce o umbră de îndoială asupra eventualei corectitudini a
demersului.
Gestul în sine
poate fi socotit de către unii exclusiv ca unul partizan, în timp ce, cu
siguranţă, alţii îl pot vedea ca un gest menit să tragă un semnal de alarmă
asupra unui posibil derapaj al săvârşirii actului de putere într-o Românie în
care exercitarea puterii aparţine exclusiv unui om şi unei forţe politice
aservite total acestuia. Poate tocmai datorită acestei situaţii speciale,
situaţie prin care România a mai trecut în anii 2001-2004, este obligatoriu ca
atenţia şi monitorizarea unor gesturi aparent periculoase ale instituţiilor
aflate în slujba puterii să fie făcute cu mai mare atenţie decat în cazul
guvernării ţării de către o largă Coaliţie. în mod normal, presa ar trebui să
fie, în aceste perioade, un adevărat câine de pază al democraţiei şi să ţină
ochii larg deschişi.
Din păcate, însă, situaţia economică extrem de
dificilă a făcut ca, la nivel atât naţional, cât şi local, presa să fie grav
afectată şi poate mai puţin incisivă decât în alte perioade. Tocmai de aceea
pericolul este cu atât mai mare în momentul în care principalele partide de
opoziţie se află într-o degringoladă autentică post-alegeri, iar mirajul
puterii generează de luni bune o adevărată hemoragie de parlamentari, primari
şi consilieri locali sau judeţeni spre putere prin portiţa lăsată de o lege
electorală imperfectă, cea a clamării unei aşa-zise independenţe.
în cazul unei
prese slăbite, al unor partide politice mult prea preocupate de tranşarea
preluării puterii la nivel intern ar trebui ca “societatea civila” să intervină
prin poziţii raţionale, corecte şi respectate. Marea problemă care apare însă
şi aici în cazul României este că o mare parte a principalelor platforme civice
sunt aflate în slujba puterii, respectiv în cazul altora, acestea sunt lipsite
de reprezentativitate şi respect la nivelul opiniei publice.
Faptul că astăzi
România este parte a Uniunii Europene este un fapt care cel puţin teoretic ar
trebui să ne facă mai liniştiţi, putem crede că organismele europene ar
interveni în cazul unui derapaj vădit al puterii. Practic, însă, organismele
europene nu văd decât ceea ce li se dă să vadă, iar situaţia în care
observatori ai acestora nu au văzut vicieri în cazul unor alegeri, gen Moldova, Georgia
sau, în prima fază, Belarus,
este menit să ne ridice semne serioase de întrebare asupra unei eventuale
salvări dinspre Europa.
Practic, singura speranţă rămâne autoimpunerea
unui comportament al puterii care să nu genereze căderea într-o altă formă de
dictatură. Una de tip nou.