Editorial

Cu Mitică şi Sanyi despre autonomie

De câţiva ani de zile, preşedintele Băsescu a repetat de atâtea ori felul în care se raportează la autonomie, care e gândită în aceeaşi măsură la Sfântu Gheorghe şi la Caracal, încât ne-ar fi putut da impresia că sunt singurele localităţi din ţară pe care le cunoaşte. Esenţa este simplă: gestionarea autonomă a resurselor, explicată pe înţelesul tuturor, înseamnă că veniturile obţinute într-o anumită zonă vor fi cheltuite, în mai mare măsură, de şi în beneficiul celor care le-au produs.

Dacă umilul maestru patiser Sanyi care înfăşoară deliciosul kürtőskalács în faţa intrării de la Salina Praid îşi plăteşte impozitele către stat, primăria va avea bani să modernizeze drumul, să extindă zona vizitată a Salinei, să o promoveze mai bine, iar Sanyi se va bucura de mai mulţi clienţi.

La fel, comunitatea locală va avea un cuvânt greu de spus în desemnarea directorului de şcoală sau a directorului de spital, instituţii care se vor auto-administra în beneficiul membrilor comunităţii. în caz contrar, cei vinovaţi de proasta gestiune vor da socoteală exact celor păgubiţi, care de altfel le-au şi oferit mandatul. Absolut similar, în Caracalul lui Mitică şi aiurea.

Problema intervine atunci când explicaţiile despre ce înseamnă autonomie se rezumă la gâlgâieli demagogice dinspre toate părţile spectrului politic. UDMR-ul este cel mai interesat în a păstra nebuloasa din mintea celor care confundă cererile de autonomie cu independenţa sau secesiunea, concepte pe care nici măcar nu le poate lua în serios cineva cu toţi boii la căruţă. PRM-ul este în egală măsură dornic să lase lumea în ceaţă. în definitiv, orice discurs ultra-naţionalist trebuie să aibă o etnie activă şi alta pasivă, care să se afle în conflict. Doar aşa cuplul de forţe poate să supravieţuiască.

 Partidele mari au prins din zbor dorinţa populaţiei de a scăpa de pălăria declarativ-protectoare a capitalei şi dau din gură des, dar degeaba şi fără prea mare tragere de inimă, pentru mişcarea lucrurilor în sensul autonomiei. Micile clanuri locale,

mono- sau trans-partinice, şi-ar pierde obiectul spolierii, iar “centrul” ar rămâne fără pârghiile de control din teritoriu. Şi uite aşa, toate discuţiile care s-ar dori serioase se pierd în repetatele cacofonii sterile, fără orizont, cu care ne-am obişnuit prea mult.

Mitică şi Sanyi vor să afle mai multe despre autonomie şi se uită la televizor. Dacă n-ar fi prieteni vechi, după o sesiune de informare de nici zece minute, şi-ar lua beregata. E de mirare? Evoluţia dezbaterii temei Kosovo în aceste zile seamănă rău de tot cu snoava despre deşteptul care aruncă o piatră în lac şi cei zece proşti care nu pot să o scoată.

Hămesit electoral şi cu secuii guralivi în coastă, UDMR-ul a mirosit sămânţa de voturi şi s-a pus de-a curmezişul, puţin doar, atâta cât să zgândăre vigilenţa analiştilor de serviciu şi a trompetelor de partid. De aici încolo orice s-ar fi întâmplat, aveau asigurată prezenţa pe sticlă.

Mai mult, anticipând corect că atacurile vor veni din toate părţile, cu intensităţi variabile, UDMR-iştii s-au poziţionat ca victime neînţelese ale unor politicieni demagogi, fapt care nici măcar nu e departe de adevăr. De partea cealaltă, toţi, de la tradiţionalii adversari din PRM, până la românii verzi din PNL, au sărit să apere trupul ţărişoarei despre care Vladimir Putin cel Groaznic le-a şoptit prin telexurile agenturilor de presă că ar fi, vezi Doamne, în pericol.

Lavinia Şandru zbiară din rărunchi la Frunda György, Ferencz Csaba din secuime vorbeşte despre Parlamente regionale, stârnind rumori şi temeri abracadabrante de secesiune, Funar al nostru cere arestări, Vadim anunţă apocaliptic începutul celui de-al treilea război mondial, iar totul se petrece în aceeaşi menajerie politică în care paranoia este ridicată la rang de politică de stat.

Aşa... despre ce vorbeam? Exact, despre autonomie... între timp, Mitică şi Sanyi au dat o fugă la bufetul din colţ, la un pahar de vorbă, până încă e iarnă şi nu se poate ieşi pe hotar.

Ultima ora

Ce fac prietenii tai pe ziuadecj.ro