Cuiul sirian

Cuiul sirian

Pepelea cel hâtru a fost nevoit să vândă casa părintească, dar s-a păstrat proprietar pe un cui înfipt în perete. După care, de zece ori pe zi, avea câte ceva de atârnat sau de recuperat din cuiul buclucaș.

Există în Orientul Mijlociu un cui în care puterile globale, precum și un număr însemnat de puteri regionale asiatice și europene, doresc să atârne câte ceva. Este vorba despre Siria, sărmană țară spulberată de război, victimă a unei tragedii umanitare, și vicios punct de interes pentru barosanii mai sus amintiți. Să ne amintim că Siria a fost una dintre ultimele țări arabe atinse de acea „primăvară” de foc care a zguduit din temelii arăbimea magrebiană. Salutată cu încântare de națiunile occidentale însetate de guvernanță constituțională, libertate și respectarea drepturilor individului, și susținută de acestea pe toate căile (politice, militare, economice), primăvara arabă a devenit rapid un prilej de nedreaptă suferință, ale cărei urmări lumea arabă le resimte din plin în aceste zile.

„Primăvara” a izbândit doar în Tunisia, care a ieșit din autocrație pentru a trăi zorii unei democrații constituționale, încă șovăielnică. Egiptul s-a întors la autocrația militară, Libia este debusolată și sfâșiată de  lupte intestine. În Yemen, revolta minorității șiite houthi, susținută de Iran, s-a transformat într-un sângeros război, în care Arabia Saudită, susținută de o „coaliție internațională” (SUA, Marea Britanie, Franța), încearcă să-i elimine pe „eretici” (este bine-cunoscută aversiunea și tensiunile care băltesc de secole între cele două facțiuni religioase musulmane, sunni și șiia). 

De departe, cea mai tragică situație o are Siria. Din punct de vedere politic, religios  și etnic, Siria avea deja o situație complicată. Stat cu o importantă majoritate sunnită (60%), Siria găzduiește o importantă minoritate creștină (10%) și, mai ales, o importantă minoritate șiită (13%). Practic, Siria este un stat condus de șiiți, fiindcă familia conducătoare, care deține principalele poziții politice din stat, este alawită, comunitate de confesiune șiită. Această situație a creat o apropiere aparte între Siria și Iran, al doilea stat condus de șiiți (dar și locuit majoritar de către aceștia), și o toleranță aparte pentru gruparea militară libaneză Hezbollah, șiită și ea. Mai mult, conducătorii alawiți ai Siriei se conduc după o doctrină politică naționalistă numită Baath, căreia i-au dat în ultimele patru decenii și o tentă socialistă, ceea ce a facilitat o apropiere ideologică și militară cu Uniunea Sovietică, apropiere întreținută cu sârg de Rusia. Între timp, Siria devenise un stat modern, deschis spre lume, laic și de-a dreptul progresist. Singurele sale „vini”? Diversitatea etnică și confesională, precum și relația privilegiată cu Rusia.

Și aici intrăm în miezul celei mai complicate ecuații geostrategice a tuturor timpurilor. „Primăvara arabă” nu a schimbat nimic în politica oficială a Siriei, dar a dus la explozia necontrolată a tensiunilor acumulate în decenii de echilibru forțat. Oponenții regimului au pus mâna pe arme și, deși grupați sub apelativul de „rebeli”, au rămas divizați în nenumărate facțiuni fără coerență politică. De febra războiului a profitat Statul Islamic (ISIL), care a constituit un califat tradiționalist și sângeros pe o bună parte din  teritoriul sirian și irakian. Părea că se constituie o coaliție internațională (SUA, Marea Britanie, Franța, Canada) care să lupte împotriva acestui neașteptat jucător regional. Dar rezultatele au fost îndoielnice până la intrarea în scenă a unui jucător neașteptat: Rusia. Venită în ajutorul unui aliat tradițional, Rusia s-a implicat major, momentul cel mai spectaculos fiind atacarea pozițiilor ISIL cu rachete lansate de pe Marea Caspică.

Occidentul se încăpățâna să ceară demisia lui Bashar al-Assad, pe care îl prezintă ca pe un dictator sângeros. Dar ce deranjează cel mai mult este faptul că acesta, și guvernul sirian, este aliat fățiș al Rusiei, care își dezvoltă baza militară maritimă de la Tartus, și cu aceasta prezența militară în Mediterana. Acest fapt este privit chiorâș de SUA, care are ca prim punct pe lista de priorități să pună ursul rusesc cu botul pe labe. Dar este privit cu simpatie de Turcia, care are nevoie de o Sirie unificată, sub conducere Baath, în care tendințele secesioniste ale kurzilor să fie înăbușite. Dacă Kurdistanul autonom irakian s-ar uni cu un Kurdistan rupt din Siria, nu ar mai fi decât un pas până la inițierea unui uniri cu explozivul Kurdistan turcesc… De unde, o reacție în lanț care ar putea duce la un război generalizat în această regiune care încă nu și-a revenit după împărțelile arbitrare făcute după 1918 de trufașele puteri europene. Iranul este și el implicat, inclusiv militar, fiindcă conducătorii Siriei sunt de aceeași credință cu ei. Arabia Saudită caută și ea o implicare mai mare, fiindcă este sunnită, și are drept adversari de secole pe șiiți; în același timp, se observă o apropiere tot mai mare între acest stat și Rusia, pe plan militar și economic (alianță petrolieră menită să scurtcircuiteze OPEC…)

Deci, acum mă credeți că ne aflăm în fața celei mai complicate ecuații geostrategice din toate timpurile? Să facem bilanțul: SUA, Rusia, Marea Britanie, Franța, Turcia, Iran, Arabia Saudită, toate posesoare de armate formidabile, legate prin alianțe și interese care nu mereu sunt la vedere- toate vor să atârne măcar un fular în fragilul, sensibilul și periculosul cui sirian. Și nu este deloc limpede cine va reuși primul acest lucru. Un singur lucru este limpede: pierzătorul sigur este sărmanul popor sirian, care din 18 (estimate)  milioane are 7 milioane de refugiați interni și 5 milioane de refugiați externi.

Și totul a început parcă frumos, cu o explozie de euforie revoluționară, poetic numită „primăvara arabă”. Așa că, atunci când vine revoluția, și puteți țopăi și chirăi liberi prin piețe, întrebați-vă totuși dacă nu cumva revoluție înseamnă mult mai mult de atât?

Loading...
Etichete
Comenteaza