Editorial

De ce mai scriu oamenii scrisori

Încep să fiu tot mai convins că sunt un scriitor de scrisori, aşa cum pe vremuri o meserie (singură, în timpul lui Ceauşescu, trecută de Stat, oficial, în Nomenclatorul Meseriilor) era aceea de “scriitor de vagoane”.

Tot ce am scris până acum nu e altceva, la o privire atentă, decât o lungă şi interminabilă scrisoare. Faptul că oamenii, cititorii mei împărtăşesc această plăcere/durere, de a scrie/citi scrisorile îmi face, poate, cel mai important, mult mai uşoară trecerea pe această lume. Minunata scriitoare româncă Aglaja Veteranyi a spus într-un interviu că şi imaginaţia este autobiografie. Or, scrisorile, în afară de aspectele reale, conţin şi o cantitate imensă de imaginaţie. Ne imaginăm, visăm scriind. Există în limba noastră expresia "Să visezi cu ochii deschişi": că asta fac eu când scriu aceste "scrisori". Mă surprinde când "cineva", un om pe care îl cunosc vag sau deloc, un cititor îmi răspunde, semn că înţelege exact starea mea, mesajul meu sau că, mai mult, trăieşte aceleaşi situaţii sensibile în tonuri asemănătoare cu ale mele. Cu atât mai mult mă uluieşte faptul că cel căruia m-aş fi aşteptat ca ceea ce scriu să aibă un impact imens nu are nici o reacţie. "Am citit şi citesc cu drag ce scrii şi mi-am adus aminte cum am stat de vorbă acum câţiva ani (sau mai degrabă cum eu te-am ascultat mai mult cum vorbeai...). Nu-mi aduc aminte niciodată exact ce ziceai (şi nici nu contează), dar ştiu că vorbeai pe sufletul meu. Încerc să nu cad în cotidian, să nu cad în rândul lumii cu «scop în viaţă».

Uneori e greu. De aceea am nevoie de «sfori» care mă ajută să nu uit. Câteodată unele sfori se subţiază, altele se rup cu totul. Tu pentru mine eşti o astfel de sfoară, o sfoară care nu se subţiază, o sfoară «vie», ca să zic aşa.". Acest răspuns neaşteptat l-am primit recent de la o femeie pe care am văzut-o doar o singură dată, timp de câteva ore, undeva unde la o masă am vorbit, mai mulţi, despre sensuri şi oameni, despre fricile şi micile fericiri ce ni s-au dat sau, dimpotrivă, ni s-au luat... Ceea ce a scris Aglaja Veteraniy este, de fapt, tot o scrisoare lungă, în care se vorbeşte despre lipsa limitei dintre autobiografie şi fictiv, despre viaţa ei, a unei fetiţe de circari, care se teme că mama ei va cădea din înaltul cupolei, unde atârnă la propriu de nişte fire de păr, ca de nişte aţe subţiri, şi e, de fapt, o permanentă căutare a identităţii, într-o lume fără repere şi rădăcini. Despre momentul adevărat şi groaznic în care sforile, despre care vorbea, surprinzător, şi cititoarea mea, se rup, iar omul trebuie să se încline şi să plece. Să dispară...

Citeam acestea, sub soarele cald al Ciprului şi îi dădeam dreptate lui Novalis, care a descoperit adevărul omenesc cel mai frumos, cu destulă vreme în urmă: "Visam la călătorii îndepărtate, în Univers. Dar, oare, universul nu e în noi?". Cu cât avem mai mult univers în lăuntrul nostru, cu atâta putem vedea în oameni, nu la repezeală, aşa cum face "populaţia" comună, ci "calitativ", putând şti încă de la început că avem în comun cu aceştia anumite corespondenţe sufleteşti şi spirituale. Putem afla astfel, graţie universului adunat în (unii dintre) noi, dacă vom putea sau nu să împărţim cu cineva puţinele minuni ale vieţii. Dar putem afla şi cât de mult anume lipsa unui om drag ne înnobilează emoţia. Studiile despre iubire ale lui Ortega y Gasset spun atât de frumos asta, dar pentru toate acestea este nevoie de cuvintele potrivite. Iar după cum ştim bine unii dintre noi, cuvintele nu trăiesc în dicţionare. Ele trăiesc în universul din noi. Şi trăiesc, cam la fel cum trăim şi noi: rătăcind pe drumuri, îndrăgostindu-se şi găsind sentimentul prin care să trăiască unul în preajma celuilalt. Iar singurele legi la care se supun sunt cele ale gramaticii şi ortografiei.

Tocmai de aceea acest fel de scrisori şi răspunsuri la scrisori "trăieşte". Uneori neaşteptate, alteori aşteptate, dar imaginate şi absente, pot fi recitite oricând: uneori râzând, iar mai târziu, după un timp, cu durere, fiindcă aceste cuvinte se conţin pe sine, pe cel ce le scrie, dar şi pe cel căruia îi sunt adresate. Au, aşadar, o intensă intimitate. "Inconştienţa noastră e intimitatea lor, întunericul nostru e lumina lor... Am făcut această pauză, am coborât vălul de întuneric ca să ispitim cuvintele să se împreuneze într-una din acele iuţi căsătorii care sunt imagini desăvârşite şi care dau naştere dăinuitoarei frumuseţi..." spunea Virginia Woolf, şi cred că asta e imaginea perfectă a cuvintelor dintr-o "scrisoare", dar şi din "răspunsul" ei. Fie că vine de la cine îl aştepţi, fie că vine de la altcineva, care simte mai bine ce se ascunde în spatele lor. Poate că obiceiul de a scrie scrisori a murit, iar eu mă număr printre ultimii din cei care mai fac asta. "Scrisorile" pe care le scriu nu au nici o legătură cu intenţia păstrării legăturii cu cineva, nici doar cu informarea acestuia despre amănuntele vieţii mele. "Scrisorile" mele, fie că unii le numesc poeme, proză sau publicistică/editoriale, nu fac altceva decât să arate cum sunt eu şi în ce cred, pe de o parte, iar pe de alta, poate, să sugerez care îmi sunt aşteptările de la un anume om sau de la ceilalţi. Chiar dacă cei cărora le scriu (fiindcă orice gând scris chiar în abstract este adresat cuiva, unui om) nu-mi vor (mai) răspunde. Probabil că, la urma urmelor, "cititorul" meu, plictisit, îndeajuns de fericit în propria lui viaţă, nu va găsi altceva de făcut decât să frunzărească aceste "scrisori" încă o dată, înainte de a le arunca la coş cu un "delete". Şi sigur, e cel mai bine aşa, fiindcă recitite peste un an, peste cinci, ele i-ar duce o tulburare suficient de greu de trecut. Sau nu.

Depinde de "universul" interior despre care scriam mai sus. Fiindcă o astfel de "scrisoare" îţi aminteşte mirosuri, culori, stări, gustul care într-un moment l-ai simţit, peisaje, oraşe şi atâtea, atâtea amănunte pe care hotărârile tale le-au aruncat la coşul de gunoi al minţii. Fiindcă hotărârile tale sunt despre tine, şi nu despre alţii. Pentru că suntem la momente şi niveluri diferite în viaţă, iar nevoile şi dorinţele noastre sunt diverse şi vin din propriile experienţe. Când toate astea reapar, amintindu-ţi momente când ai greşit faţă de tine, în primul rând, când ai fost atât de sigur că faci bine şi ai făcut rău, atunci e un moment greu. Nu poţi face decât să intri într-o cafenea, să-ţi aprinzi o ţigară şi să priveşti trist prin geam, afară, unde lumea se mişcă fără să ţină seama de nimic din ceea ce ai pierdut tu. Nu e mare lucru, dar asta e... "Evocaţi, de fiecare dată, atât de complet gândurile pe care eu nu mai doresc să le împart lumii, încât nu pot aduce nici o completare; dar în mod cert eu sunt cea care vă mulţumeşte pentru faptul că preţ de o lectură, măcar, renunţ la bufonul din mine..." îmi răspunde, politicos şi neaşteptat, o altă cititoare ieri, o femeie pe care n-am cunoscut-o şi n-o voi cunoaşte probabil niciodată, întărind, parcă, gândul meu.

Aglaja Veteraniy, în plină afirmare creatoare, la 40 de ani, s-a sinucis într-un spital din Zürich, în urmă unei depresii, la începutul anului 2002, lăsând în urma un al doilea roman, "Raftul cu ultimele suflări". Cu siguranţă, ultima ei scrisoare.

 

 

Publicitate

Comentarii

scrisori

thumb down thumb up
joi, 15 martie 2012, 11:23
de mala teaha

Marele Goga zicea ca ‎"Omul este centrul universului, fiindca numai in om materia a ajuns la cunostinta propriului sau EU, a ajuns sa se cunoasca." Fiecare zi din viata e o scrisoare pe care o scriem cu mai mult sau mai putin talent. Ca asternem si pe hirtie aceste lucruri e un fapt care ne ajuta, poate, sa ne deschidem spre noi, spre ceilalti, sa ne intelegem mai bine pe noi ca si caractere umane in plin progres sau regres. Ati inceput sa creati dependenta cu epistolele dvs si nu pot decit sa fiu multumita de placerea pe care-o provoaca fiecare lectura.
raspunde

legea gramaticii

thumb down thumb up
sâmbătă, 2 martie 2013, 13:36
de femeie cititoare

In poza asta, surprind in privirea ta ceva din tragismul lui Otetz Anatolie (Lunghin, 2006). Oare ... inteleg exact starea ta?
raspunde

Adauga un comentariu

Atentie:
Mesajul tău va fi publicat după moderare.
ziuadecj.ro isi rezerva dreptul de a nu publica acele comentarii care contin atacuri la persoane, cuvinte indecente sau injurioase.

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.
Mesajul tau a fost trimis si va fi afisat curand.