Editorial
De ce urâm valorile
de Ziua de Cluj, 26 noiembrie 2010, 21:13
Spuneam într-un articol mai vechi că nu ne plac elitele. Am primit o mostră dizgraţioasă a acestei infirmităţi la începutul săptămânii.
Aşteptam cu emoţie concertul Phoenix din My Way, “să ne cânte trupa la ureche”, vorba organizatorilor. Nu am fost niciodată o admiratoare fanatică a nimănui, dar, cu toate acestea, nu pot ascunde nerăbdarea cu care aşteptam evenimentul.
Nerăbdare potenţată de primul concert Phoenix live la care am fost, desfăşurat în acelaşi loc, în urmă cu aproape doi ani. Aşteptările erau mari şi atunci, însă au fost depăşite într-o manieră atât de spectaculoasă şi de surprinzătoare, încât senzaţia persistă şi astăzi. Concertul, mai bine zis concertele Phoenix din această săptămână (pentru că nu m-am putut abţine şi am fost şi la Sala Sporturilor) mi-au provocat o sumă de emoţii şi stări contradictorii, de la euforie, fior şi nesaţ, la mâhnire şi teamă. Euforie, fior şi nesaţ pentru că au fost fantastici. Phoenix nu încep timid, crescând lent tensiunea, până la finalul de hituri. Te fură de la prima privire a lui Covaci şi prima bătaie a lui Ţăndărică. Continuă furtunos şi încheie magistral, emoţionant. Au o forţă lăuntrică, un magnetism, un mister, o vibraţie, un suflu, o energie pe care nu le întâlneşti decât la vedetele autentice.
Am simţit însă, totodată, mâhnire şi teamă. Mâhnire în faţa nedreptăţii că trupa Phoenix a fost pusă în postura de a încheia concertul de la Sala Sporturilor cu amarul îndemn: “Data viitoare sper să fie sala plină”. Teamă că îi vom pierde, aşa cum am făcut-o mereu cu valorile noastre.
De ce o facem? De ce Phoenix nu cântă cu sala plină, aşa cum fără îndoială o merită, în timp ce trupe, în cel mai bun caz mediocre, creează isterie în masă? Din acelaşi motiv pentru care, după revoluţie, în loc să ne recuperăm valorile “uitate, cenzurate, exilate”, vorba lui Virgil Ierunca din perioada de glorie a “Europei libere”, şi să ne bucurăm de ele, am început să le autopsiem şi să le punem sub lupă din dorinţa perversă de a le depista şi demasca eventualele umbre care le-ar fi făcut, nu-i aşa, mai compatibile cu noi. Din acelaşi motiv pentru care nu numai că permitem ca atâtea minţi sclipitoare să plece dincolo, dar nici măcar nu ne gândim cum am putea să le oprim.
Pentru că valorile nu ne plac. Nu le suportăm. Nu suntem capabili de admiraţie. Cât sunt în trend ne împăunăm cu ele, mimăm coincidenţa de idei şi ne facem un titlu de glorie din asta. Dar nu le iubim. Nu ne inspiră, nu ne ating cu adevărat. Rămân permanent ex-centrice. Nu ne devin modele.
Valorile sunt incomode. Sunt o provocare permanentă la creativitate şi autodepăşire. Iar pentru asta nu avem nici pasiune şi nici interes. Viaţa e scurtă, nu merită să te stresezi. În opoziţie, mediocritatea e confortabilă. Îţi permite să fii mândru de tine însuţi. Nu te complexează nimeni, nu e nimeni mai bun decât tine. Eşti cel mai tare, deci poţi sta liniştit.
Drept consecinţă a unei astfel de mentalităţi, am dezvoltat plăcerea, voluptatea distrugerii. Ne place să discredităm elitele, să spulberăm legende. Aşteptăm setoşi la cotitură şi, la cea mai mică slăbiciune, reală sau (foarte probabil) inventată, lovim sălbatic şi toate instinctele reprimate debuşează. Investim energie pentru a putea exclama la un moment dat victorioşi: s-a mai dărâmat un mit! Semidoctul, veleitarul va adăuga invariabil o nuanţă de regret afirmaţiei sale, mimând decepţia că a mai căzut o stea.
Ioana Romana LAURENŢIU
Ioana Romana Laurenţiu este partener la casa de avocatură Laurenţiu, Laurenţiu şi Asociaţii