Editorial
Despre tatuaje şi vise. Omagiu Doamnei Rotta
de Octavian Hoandra, 20 ianuarie 2011, 23:31
Ideea acestui text mi-a venit, paradoxal, când imaginam un omagiu pentru dna Alice Rotta. O femeie în vârstă, realizată material, care, deşi nu cerea nimic de la Stat, Guvern sau Preşedinte, a protestat împotriva acestora. Un “sandvici” de carton, faţă -spate, şi o “plimbare” demnă printre oameni care păreau de ceară.
Un protest mut şi trist, un om care a avut curajul de a face aşa cum crede de cuviinţă. Un om demn printre miile de fricoşi ai zilei, cei care nu au şi nu vor avea niciodată curaj să (re) devină ei înşişi... Şi nu ne trebuie decât un pic de curaj. Acela de a ne privi în oglindă şi a nu ne mai ascunde după paravane imaginare. Curajul de a şti “oficial” cine suntem şi ce ne dorim. Dar pentru asta avem nevoie de curajul acela excepţional de a fi noi înşine, mai ales în cele mai intime gânduri şi decizii. Atunci alegem.
Dar dacă nu o facem, atunci cum am putea să ne “răzbunăm” pe însăşi viaţa noastră? Simplu. Minţindu-ne continuu şi prefăcându-ne că nu vedem eroarea care ne face să pierdem. Pierdem cu uşurinţă bani, ocazii, trenuri, dar, din păcate, mai pierdem şi oameni. Semeni pe care îi alungăm de lângă noi tocmai pentru că ne-au oferit prea mult. Dar când spunem că “totul” e prea mult, evităm să ne privim în oglindă, cu sinceritate. Avem senzaţia că suntem la adăpost în propria viaţă ciuntită, avem certitudinea falsă că am ales bine. Că am ales ce era mai comod, e una. Că am ales prost, e alta. Tot aşa cum unii confundă adevărul cu dreptatea. În cărţile bune e întotdeauna aşa, iar faptul că unele se termină prost, asta nu înseamnă că adevărul nu este atât de vizibil, încât să ne îndemne să-l căutăm mai ales în propria noastră viaţă...
Poate că tocmai de aceea s-au “inventat” tatuajele, prin care pe trupurile oamenilor apare scrisă câte o frază importantă. Poate că piercingurile tocmai de asta există, să ne arate că posesorii lor mai au o brumă de curaj şi de a-şi exprima o anume libertate. Părticica aceea de trup ne poate spune, cred eu, că acel trup şi acel loc de pe trup corespund cu o altă zonă din fiinţa aceluia care a rămas liberă de orice jug şi prejudecată. Fraza scrisă undeva nu poate fi decât afirmarea unei umbre de curaj, a unei revolte a adevărului împotriva minciunii comode în care trăim. E semn că nu totul e pierdut în trecerea nemiloasă a anilor în care ne e greu să îndepărtăm amintirile propriilor noaste eşecuri, mai ales ale celor pe care noi le-am provocat. Ne va fi tot mai greu să ieşim din labirintul propriilor noastre hotărâri proaste, al acestor “cadavre” (uneori la propriu!) pe care le lăsăm impasibili în urmă, încercăm să găsim “salvări” de ocazie, încercăm să uităm vechile dureri, dar riscul e să uităm că avem doar o singură viaţă care nu merită trăită oricum. Cred că atât tatuajele, cât şi visele, fiindcă nu le putem anula nici pe unele, nici pe altele, ne aduc aminte că nu prea e loc nici pentru întâmplări “de consum”, nici pentru situaţii “minţite”, ci numai pentru trăirile mari, pentru ceea ce ai simţit până la sânge, până în chiar apropierea suflului morţii.
Poate că de aceea va fi totuşi bun un tatuaj sau un piercing. Îţi va aminti că aveai de spus şi de făcut ceva pentru tine(pentru că vor veni şi astfel de clipe, când nu-ţi mai poţi ascunde chiar de tine trecutul). Aşa vei şti că tot ce ai făcut a fost să-ţi scrii maximum o frază pe trup, undeva între rotunjimi calde, sau să-ţi pui în ureche un cerculeţ de argint; şi chiar dacă nu le poţi vedea decât în oglindă, ele vor fi acolo, tocmai ca să-ţi reamintească despre alegerea ta. Dar cei mai mulţi nu vor avea nici posibilitatea asta, pentru că au învăţat mai bine să-şi calce în picioare propriul suflet, fără să crâcnească, în aplauzele şi fericirea celor din jur. E, trebuie să recunoaştem, un exerciţiu şi acesta. Este calea de a nu mai fi tu niciodată decât, poate, în visele frumoase. Dar şi acestea degeaba există când n-ai cui să le povesteşti dimineaţa... De tatuaje şi de vise nu se poate scăpa. Există, pentru toţi, momentul acela insuportabil când sufletul începe, ca şi cum ar fi cuprins de cangrenă, să împietrească. E momentul acela în care n-ai cui să-i adresezi primul gând al dimineţii, deşi lângă tine, în pat, s-ar putea să fie cineva, iar zecile de prieteni să fie la distanţa iniţierii unui apel telefonic. E momentul acela al prăbuşirii într-un pustiu imens.
E momentul când ne vom aminti că ne-a fost frică să fim cu adevărat noi. Că n-am avut curaj să credem în drumul, în sentimentele şi în judecăţile noastre, preferând să trăim prejudecăţile altora. Că am fost, pur şi simplu, laţi ca să recunoaştem că am făcut şi facem altfel decât am dorit sau dorim. Mă gândesc la tatuaje, piercinguri şi vise şi îmi dau seama de ce l-am iubit întotdeauna pe Zorba grecul. Fiindcă era, asemeni lui Kazantzakis, un amestec de libertate, vis, şi asumare disperată. Dar cât de mult adevăr îţi rămâne în suflet ori de câte ori revezi minunata peliculă a lui Cacoyannis... Şi cum acest destin tragic al personajelor filmului ne face mai ales să ne recăpătăm curajul de a alege aşa cum simţim cu inimile noastre, privindu-ne curajos în oglindă. “Personajele” Anthony Quinn, Allan Bates şi Irene Papas ne transmit, oare, altceva decât ceea ce spunea Nikos Kazantzakis? “Inima omului e un mister întunecos, de nepătruns. E un ulcior cu guri veşnic deschise, deşi toate râurile pământului curg în el, rămâne gol şi neînsetat. Speranţele cele mai mari nu-l pot umple. Ar putea, oare, să-l umple cele mai mari disperări?”.
Dacă mi-aş tatua o frază pe trup, atunci aceasta ar fi, cred, cea mai potrivită. Dar e prea lungă şi n-ar ajuta la nimic: nici mie, fiindcă eu am avut curajul să-mi asum înţelesurile ei cele mai dureroase, nici celor care, eventual, ar citi-o şi n-ar avea destul curaj ca s-o înţeleagă.