Editorial

Europa ritmurilor diferite

Aniversarea a 60 de ani de la începutul procesului de integrare europeană a fost așteptată cu interes, avându-se în vedere nevoia schimbării.
Publicitate


Atât problemele Uniunii Europene percepute oficial - ținând de eșecul politicii austerității, fenomenul exit-ului, provocările competiției globale, schimbarea politicii SUA, noua migrație a popoarelor - cât și cele prea puțin percepute - mărirea decalajelor sociale, birocratizarea, ruperea de nevoile cetățenilor, absența viziunii - reclamă o cotitură energică. Căci, orice s-ar spune, sursa majoră a dificultăților rezidă în erori proprii. Acestea sunt pe o gamă largă, de la dezechilibrul dintre extindere și integrare și substituirea dezvoltării cu lărgirea piețelor, trecând prin derapajele unor democrații și oprirea descentralizării, la selecția defectuoasă a liderilor și reprezentanților și slaba lor calitate.

Pe de altă parte, în lumea de după 2010 intervin, în continuare, prefaceri legate de recunoașterea importanței democratizării (Pierre Mannent, La Raison des nations, 2006), reprofilarea Marii Britanii, Germaniei și Franței (Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung, 2015), reasumarea de sine a națiunilor (Carlo Masala, Weltunordnung, 2016), tendința de „euroexit" (Brendan Simms, Benjamin Zeeb, Europa am Abgrund, 2016), intrarea în „geometria variabilă a supraputerilor" (Andrei Marga, Societatea nesigură, 2016). În fapt, schimbarea lumii nu s-a oprit, nicidecum.

Aniversarea urma să fie momentul unei examinări lucide și al unei relansări a proiectului european. Precedată de explorarea de către Comisia Europeană a listei alternativelor - „Continuarea a ceea ce este", "Nimic, decât o piață unică", "Cei care vor să facă mai mult", „A face mai puțin, dar mai eficient", "A face mult mai mult, împreună" - reuniunea aniversară promitea și mai mult.

Avem acum la dispoziție, după încheierea aniversării, declarațiile de la Versailles ale liderilor celor „patru mari" (Franța, Germania, Italia, Spania), documentul final adoptat la Roma și interpretări din partea unor lideri. Ce Europă se prefigurează?

Consemnarea istoriei a fost, se poate spune, în mare, adecvată. Lunga pace de pe continent și interacțiunile fără precedent sunt realizări majore ale unificării europene. Ar mai fi fost însă adecvate câteva observații, în prelungire.

Bunăoară, situația demografică indică, totuși, un nivel concurabil, acum și în viitor, și de alte asocieri de state. Dislocările de forță de muncă calificată pun în dificultate țările care pierd specialiști și se cuvin semnalate. Întârzierea istorică a Estului nu a găsit rezolvare - „capitalismul de caravană" și invazia de produse de mâna a doua fiind primitive. Corectura globalizării nu este neapărat protecționism, cum se crede, iar dacă SUA și China o susțin, nu va putea fi evitată.
Statul de drept este o cucerire istorică, neîndoielnic, dar realitățile ar trebui evaluate atent. Unele țări întruchipează statul de drept, dar, pe lângă acestea, asistăm în altele la emergența acelui „stat de drept" care instrumentează justiția contra drepturilor cetățenești și căruia va trebui să i se spună pe nume. Nici „statul clientelar", nici „statul mafiot" și nici mai noul „stat disciplinar" nu au de a face cu proiectul Europei. De altfel, una dintre învățăturile esențiale ale istoriei europene este aceea că duce la eșec escamotarea adevărului privind statul, subjugându-l între timp unei coterii. Autoritatea este respectabilă când este a adevărului, nu a malformării lui organizate.
În reprezentarea europeană și-a făcut loc prea multă pseudopregătire, multă propagandă ieftină și un oportunism arivistic, în dauna cauzei. Câți dintre cetățeni se regăsesc în ceea ce fac „reprezentanții" lor la Bruxelles? Sub pretextul nobil al apărării statului de drept, funcționari europeni oblăduiesc anihilarea tripartiției puterilor și-i iau în brațe pe unii care o desfigurează. Câți oameni simpli ajung, de fapt, la beneficiile integrării?

Este important să observăm și proiecția viitorul imediat. Politic vorbind, reafirmarea unității țărilor care compun Uniunea Europeană era indispensabilă avansării proiectului european. Argumentul clasic - uniți suntem mai puternici și putem fi competitivi - rămâne fundamental.

Numai că unitatea este bine asigurată doar dacă există suficientă înnoire. Este acum cazul?
Se observă ușor că în urma întâlnirii de la Versailles, Franța și Germania s-au pronunțat pentru diferențierea vitezelor de integrare a diferitelor domenii și țări. Unii au răsuflat ușurați văzând că în declarația de la Roma 2017 nu apare termenul „viteză". Nu ar trebui ca cineva să se lase indus în eroare, căci apare expresia „ritmuri și intensități diferite", care spune același lucru! Grație Poloniei - care a argumentat că a contribuit la prăbușirea zidurilor în Europa, grație Greciei - care a arătat că Europa are în cultura strămoșilor ei o sursă majoră, grație grupului Vișegrad - care a spus că nu acceptă secundarizarea, la Roma anului 2017 s-au evitat unele cuvinte, dar a rămas opțiunea diferențierii.

Formula asumată în declarația de la Roma din 2017 - „vom acționa împreună, cu ritmuri și intensități diferite acolo unde va fi necesar, dar mergând în aceeași direcție, așa cum am făcut în trecut, în conformitate cu tratatele" - combină, de fapt, soluții aflate în arhive. Acum, ceva din "Europa realistă", propusă de Ralf Dahrendorf, "Europa geometriei variabile", propusă de francezi, "Europa diferenţială", preconizată de italieni, "Europa integrării treptate", datorată germanilor se întâlnește cu ceva din „Europa directorială", a lui de Gaulle, și cu „Europa subsidiarității".

Argumentul că „vitezele" erau oricum diferite este, de asemenea, realist. Mersul Europei depinde de acum înainte de felul cum se va converti formula asumată în măsuri de dezvoltare și, mai precis, în politici financiare. Alternativele sunt evident deschise. Ele se vor plasa între concentrarea de resurse pe dezvoltarea de domenii competitive, reprezentate, firește, de țările mai puternice, și sprijinirea dezvoltării în Sud și în Răsărit. Ce va prevala în decizii va depinde de seriozitatea analizelor și de calibrul liderilor. Este clar, cum spuneau reprezentanții Germaniei, că Roma 2017 oferă o viziune. Abia de aici înainte urmează concretizarea ei în măsuri, care capătă importanță crucială.

Roma 2017 a acceptat revenirea explicită la principiul subsidiarității și recunoașterea rolului parlamentelor naționale și al autorităților locale. Totul va depinde, și în această privință, de imaginația și de competența celor care convertesc principiul în reglementări. Este cert că aici este nevoie de inovație instituțională și istorică.

Reafirmarea „Europei sociale" este foarte importantă. În definitiv, sărăcirea unor categorii se petrece și în Europa - chiar în avansata Germanie s-a constatat că pauperizarea urcă dincolo de mijlocul social (Reinhard Cardinal Marx, Das Kapital, 2010). Pe de altă parte, este elocvent că un conservator american a cucerit Casa Albă asumându-și nevoia de joburi și de condiții de viață ale „working class". Iar odată cu o nouă garnitură de economiști de vârf (Thomas Piketty, Le capital au XXIe siècle, 2013; Anthony B. Atkinson, Inequality, 2015; James K. Galbraith, Wachstum neu denken, 2016), inegalitatea de șanse intră în centrul atenției.

Unele neajunsuri de azi sunt prea vag înțelese. Nu este vorba, de pildă, doar de a ține seama de „îngrijorările cetățenilor noștri", cum se spune în Declarația de la Roma 2017, ci de democratizare serioasă. „Postdemocrația", acuzată justificat de britanici, este o rezolvare superficială. Apoi, nu este clară orientarea Uniunii Europene în fața noii reprezentări a Americii, care propune corectura globalizării și noua finanțare a alianțelor, și în fața perspectivei acordurilor americano-chineze și americano-ruse. Formula „Uniune deschisă", câtă vreme integrarea existentă are lacune, iar întreținerea de iluzii nu este înțeleaptă, este discutabilă.

Uniunea Europeană are resurse, dar toate trec de acum prin democratizare și solidaritate mijlocită de dezvoltare. Dacă acestea nu sunt asumate cu competență, se va rămâne la piața unică, în cel mai bun caz. Oricum, discuția nu ar trebui oprită la punctul de vedere, infirmat deja, al birocrației sau al unor reprezentanți lipsiți de pregătire și de viziune. Mai mult ca altădată, Europa are nevoie de o democratizare actualizată.

Publicitate

Adauga un comentariu

Atentie:
Mesajul tău va fi publicat după moderare.
ziuadecj.ro isi rezerva dreptul de a nu publica acele comentarii care contin atacuri la persoane, cuvinte indecente sau injurioase.

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.
Mesajul tau a fost trimis si va fi afisat curand.