Editorial

Fapte

Aproape cotidian se petrec sau se semnalează, oficial sau măcar mediatic, fapte care în alte țări ar zdruncina conștiințe, ar schimba organizări și ar declanșa tragerea la răspundere.
Publicitate

În România de azi, aceste fapte sunt lăsate în banal, foarte probabil pentru că nu mai sunt rarități și pentru că este prea multă pasivitate.

Dar dacă faptele luate unul câte unul nu mai interesează destul, poate că "tăieturile", secțiunile pe porțiuni aleatoare ale timpului, fără comentarii, sunt mai grăitoare. Ce ne spune una dintre ele? Să luăm o secțiune din ultimele săptămâni.

Ziarele informau, bunăoară, că România este una din ţările cu cea mai mare viteză de scădere a populației din lume, încât reducerea acesteia va fi de peste 15%, până în 2050. Între altele, "amploarea fenomenului migraţiei din ultimii ani a generat un dezechilibru al cererii şi ofertei, cu suprapopularea unor centre urbane şi o incidenţă ridicată a locuinţelor neocupate în altele. Procentul locuințelor vacante din România, de 16%, se numără printre cele mai ridicate din lume". Peste orice, "din punctul de vedere al nivelului sărăciei, România este pe locul 2 în Uniunea Europeană, însă condiţiile de locuire sunt cele mai scăzute din Europa".

Relatările oficiale spun că "în anul 2014, rata privaţiunilor materiale severe în Uniunea Europeană a fost calculată la 8,9% din populaţie. Suedia, Luxemburg, Finlanda, Danemarca, Olanda şi Austria stau cel mai bine la capitolul vacanţe. Mai puţin de 20% din cetăţenii acestor ţări nu şi-au permis un concediu în anul 2014. Între 20 şi 30% din cetăţenii Germaniei, Franţei, Belgiei, Sloveniei şi Marii Britanii nu şi-au putut permite concedii. Pentru estonieni şi cehi, rata a variat între 30 şi 40%. Aproape jumătate dintre cetăţenii Lituaniei, Letoniei, Spaniei, Irlandei, Slovaciei, Italiei, Bulgariei, Greciei şi Maltei nu şi-au putut permite petrecerea vacanţelor. În Polonia, Cipru şi Ungaria, procentul s-a apropiat de 60%, iar săracii listei sunt România şi, ultima, Croaţia, cu rate de 70% fiecare".

Ziarele publicau în 16 august 2016 comunicatul poliției române potrivit căruia "aproape 1000 de polițiști acționează suplimentar pe durata sesiunii august a bacalaureatului pentru desfășurarea în condiții de liniște și siguranță a examenului". Se mai spune, în comunicat, că "ministrul de interne a dispus suplimentarea dispozitivului curent pentru prevenirea și combaterea faptelor antisociale în zona centrelor de examinare, centrelor unde sunt constituite comisii/ subcomisii de evaluare a lucrărilor și soluționare a contestațiilor, precum și pe timpul transportului lucrărilor". Ca niciodată în istoria României, de prin 2010 încoace bacalaureatul se face cu poliția!

Statistici ale înscrierii la biblioteci indicau în România 5,8 milioane de cititori în 1990, 6,1 milioane în 2000, 4,5 milioane în 2004, cu o tendință de scădere. Nu este singurul indicator al cititului. În definitiv, rețeaua publică de difuzare a publicațiilor s-a prăbușit de mult, încât cărțile circulă rar între marile provincii, ziarele principale abia își trag sufletul sub aspect financiar, publicitatea este săracă, tirajele mediocre, calitatea informațiilor de la început slabă. Dar înscrierea la bilioteci este un indicator ce nu poate fi ignorat.
În privința cunoașterii limbilor străine, cercetări franceze recente arată că procentul vorbitorilor unei a doua limbi este de 34% în Franța, 44% în Grecia, 39% în Polonia, 19,2% în România, 17,6% în Ungaria, 29% în China, etc. Nu se stă grozav la acest indicator, cum se crede uzual, mai ales că minoritățile (cu în jur de 7 %), dau și la noi, prin natura lucrurilor, o parte a vorbitorilor celei de a doua limbi.

Asemenea indicatori stârnesc indignarea multora. După cum se petrec prea frecvent lucrurile, acești concetățeni își pun în față concluzia convenabilă iar apoi resping orice le contrazice. Meteahna este legată, în orice caz, și de neînțelegerea a ceea ce înseamnă la propriu pregătirea unei persoane. Cei mai mulți oameni trec prin școală, iau note mari, promovează examene, dobândesc diplome, parcurg festivități de absolvire. Dar, dincolo de această fațadă, este o realitate puțin confortabilă. Aceasta și pentru că, atunci când se discută pregătirea, se fac prea puțin distincții, uzuale oriunde în lumea civilizată: distincția dintre a parcurge cicluri de învățare și a fi învățat, încât mulți au parcurs ciclurile, dar au fost, de fapt, elevi și studenți oarecari; distincția între amintire și înțelegerea de cunoștințe; apoi între înțelegere și abilitatea de a face ceva cu cunoștințele respective; între abilitate și dorința de a face ceva și între acțiune personală și schimbare în jur. Aceste distincții sunt estompate. Ca urmare, impresiile superficiale, o ideologie întreagă a suficienței de sine și vorbăria ocupă terenul despre pregătire.

Cu săptămîni în urmă, firma Daimler, care produce mașinile Mercedes-Benz, a decis construcția de noi uzine în Ungaria și Polonia. La Sebeș se va crea doar o uzină de recondiționat cutii de viteză. Motivele invocate de firmă pentru trecerea la urmă a României sunt "calitatea forței de muncă", "infrastructura precară" și "plăți informale cerute". Nici mai mult, nici mai puțin!
Se relatează că în Turcia, în reprimarea așa-zisului "puci" din vara lui 2016, unii magistrați cer arestaților să-și dovedească nevinovăția. În România, numai cine nu a vrut nu a sesizat că aberația "să-ți dovedești nevinovăția!" se practică de ani de zile pe Dâmbovița. Se practică abitir de lideri politici care vor să-și înlăture rivalii cu procuratura, de propagandiști care le țin isonul, de alții care dau cu aghiasma. Este vorba, se poate spune, de o înțelegere greșită a probațiunii, care nu se petrece nicidecum doar pe malurile Bosforului. La drept vorbind, numai în împrejurări extraordinare se poate "demonstra" (cuvânt, la rîndul lui, prost folosit, căci nu este vorba decât extrem rar de "demonstrații" în instanțe, ci de "argumentări", cel mult!) nevinovăția. Pe lume nu se poate dovedi totdeauna falsul, dar trebuie argumentat oricând adevărul!

Nu mai discutăm celelalte impozante erori ce au devenit cotidiene în considerarea justiției. De pildă, aceeași lideri politici și propagandiști exaltă infailibilitatea instanțelor ("așa a decis justiția, deci așa stau lucrurile!"). Evident, până se ajunge ca ei înșiși să fie obiectul unei sentințe nedrepte! Nu se vrea să se înțeleagă faptul că și justiția este o operă umană, lovită de failibilitate, ca tot ce este uman. Valoarea indiscutabilă a justiției în societate nu s-a apărat nicăieri, așa cum se încearcă la noi, cu ideologia purității sau independenței ei! Anglia, SUA, Germania și multe alte țări sunt exemple edificatoare de apărări cu organizări chibzuite. În nici una nu s-a cerut cuiva să nu se pronunțe asupra justiției! Ar trebui învățat din faptul că orice inculpat străin caută cu orice mijloc să evite instanțele României, iar ambasada țării sale insistă să-l extragă!

Mai nou, se cultivă denunțătorul și proliferează cam toate caracterele mizerabile descrise de la Balzac încoace. Ticălosul - cum scria cel mai proeminent etician din cultura română actuală - trăiește o epocă de "glorie" fără precedent. Se poate ușor constata că mulți trăiesc nu din efortul de a face ceva pozitiv în realitatea vieții, ci din împiedicarea și defăimarea altora. România este în acest moment, să sperăm trecător ca un vis urât, în primejdia de a deveni țară de denunțători, cu efectele inevitabile: distrugerea libertăților cetățenești, fuga capitalurilor, emigrația celor capabili și, înainte de toate, distrugerea țesuturilor sociale ce fac posibilă solidaritatea.
CWUR a publicat World University Ranking 2016 - o ierahizare a primelor o mie de universități, de data aceasta după criterii mai complexe decât celebrul clasament Shanghai (care pune accentul, cum se știe, pe cercetarea științifică inovativă). Criteriile sunt aici foarte convenabile pentru o universitate ce se ia în serios: calitatea educației, angajarea absolvenților, calitatea corpului didactic, publicații, impact, impact lărgit, patente. Ce se constată? Pe primele 100 de locuri sunt numai universități din SUA, Anglia, Japonia, Coreea de Sud, Elveția, Israel, Canada, Franța, Sigapore, Danemarca, Cehia, China, Germania, Rusia, Olanda, Italia, Belgia, Australia, pănă la 200 se adaugă Spania, Brazilia, Africa de Sus, Suedia ș.a.m.d. Este perceptibil că ierarhizarea CWUR a vrut cuprinderea undeva, cu ceva, a fiecărei țări. Dar și așa, nici o universitate din România nu mai urcă acum între primele 970 de universități după acest criteriu complex și convenabil. Multe țări din vecinătatea noastră se regăsesc mai în față, dar România nu intră decât la urmă. După ce în clasamentul mai restrictiv Shanghai se ajunsese, în 2011, să se candideze pentru primele 500! E vreun progres?

La Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro, România a ajuns, în 2016, la cele mai slabe rezultate din ultimii vreo cincizeci de ani: doar o medalie de aur, una de argint și două de bronz, dincolo de locul patruzeci pe națiuni. Nu numai atât, dar prezentarea sportivilor - fără motivare, fără pregătire pentru marea întrecere, fără îndrumare corespunzătoare - a fost cea mai slabă. Sporturi întregi în care România conta - handbal, volei, canotaj, gimnastică, box, lupte etc. - s-au prăbușit vizibil, poate pentru multă vreme.

La Jocuri Olimpice anterioare, Cătălina Ponor a adus țării trei medalii olimpice de aur. După ce echipa de gimnastică a României nu s-a mai calificat, această sportivă s-a încumetat să caute o calificare individuală și a reușit. Pregătirea ei generală o recomanda pentru bătălia medaliilor. Numai că, sub obișnuitul atac și val de bârfe din țară, care se declanșează de obicei la adresa oamenilor de valoare, cunoscuta sportivă nu a reușit să mai obțină medalie. Atacul asupra ei s-a întețit, bineînțeles: la 28 de ani, ar fi vorba, spun atacatorii, de o "bătrână", care mai bine stătea acasă, lăsând locul alteia "tinere". Reacția firească a sportivei - consonantă cu reacția unei handbaliste de top a anilor trecuți și a multor altor vârfuri - a fost netă: vor trece decenii până se va ajunge la nivelul la care ea a reprezentat sportul!

În România, după "promovarea tinerilor în politică", ca veritabilă metodă de înlăturare a celor pricepuți, mai ales după 2004, când s-a pus țara pe butuci, nu se înțelege ceea ce Marin Preda spunea cu o profundă înțelegere: tinerețea poate fi vanitate, dar nu este nicidecum virtute. Sau, cum am spune mai direct: valoarea nu ține de vîrstă, ci de talent, pregătire, devoțiune. Starea actuală a țării atestă, din nou, că totul se plătește pe lumea aceasta, încât nu poți răsturna ierarhia naturală a valorilor și să rămâi competitiv!

Deviza "promovării tinerilor", care a luat mai nou forma "înlocuirii clasei politice", rămâne la noi în vigoare. În pofida eșecurilor evidente, la ea se apelează căci este instrument de înlăturare a contracandidaților. Ca în nici o altă țară civilizată, în România se lichidează în mod necugetat valori și energii. Când cel care deține pârghiile puterii nu își poate înfrânge politic, adică propunînd idei și soluții mai bune, rivalii, îi elimină cu noi mecanisme. Înainte de 1989, rivalii se înlăturau, desigur, fără menajamentele democrației, invocând originea lor socială sau ieșirea din rânduri și servirea inamicului. Nici după 1989, în România, meritele nu contează prea mult. Se elimină oamenii valoroși prin invocarea de funcții deținute în regimul anterior, de dosare confecționate în fel și chip, de serviciile vechi și de cele noi, mai nou de decizii ale procuraturii, acum, a vârstei, iar, în curând, se va invoca ceea ce spun persoanele în privat. Nici o evaluare a celor cu realizări nu a putut fi făcută cu acuratețe; aproape fiecare evaluare a acestora este lovită de falsificări. În vreme ce alte țări își integrează cu parcimonie valorile, România etalează iarăși o veritabilă voracitate a excluderii. Destui neisprăviți caută să-i lovească pe cei care au făcut ceva, cu tot felul de date falsificate oficial, chiar de instituții. Se ignoră, în orice caz, în mod complet faptul că, așa cum spunea cel mai profilat filosof al timpului nostru, pentru faptele penale ale oricui, sunt tribunale, dar nimic nu dă dreptul cuiva să judece alegerea existențială a celuilalt.

La împlinirea a șaptezeci și nouă de ani, actorul extraordinar care a fost Marin Moraru a spus: "nu îmi doresc nimic, nici măcar sănătate!". Mi se pare că este o teribilă formulare a sațietății cu decepționantul mediu înconjurător, care exprimă laconic trăirile prea multor contemporani!
La noi, se consumă în discuții multă istorie - dar sunt puține sinteze autohtone, puține traduceri, se face puțină lectură serioasă și extrem de rar se redă ceva așa cum a fost. Reconstituirea istorică, în general, rămâne plină de lacune. Se scrie de fapt multă istorie liricoidă, mai nou istorie comercială și este dominantă istoria propagandistică, dar se nimerește prea rar istoria propriu-zisă. Orice vizitare a standurilor, aproape fiecare discuție despre istorie confirmă judecata. Istorici cunoscuți (Tony Judt with Timothy Snyder, Thinking Twentieth Century, Vintage Books, London, 2013) atrăgeau atenția asupra „combinației de formă nondemocratică cu conținut popular" (p.265), zvonuri, supoziții, diversiuni, care fac îndeosebi România vulnerabilă.
Sunt însă fapte și mai presante. Profesorii reproșau zilele trecute studenților că nu merg în arhive. Se pune însă întrebarea: stau destul în arhive istoricii titrați? Să privim realitatea în față: nu se izbutește nicicum să se scrie istoria documentată și onestă a secolului al XX-lea. Ca urmare, concetățenii ajung să controverseze până la amenințări, iar pentru cei din exterior, istoria aceasta rămâne plină de mistere. Nu se scrie istoria postbelică. Nu se lămuresc fapte din istoria recentă, cu probele sub ochii noștri. Unii istorici falsifică cu bună știință ceea ce s-a petrecut recent, încît se pune întrebarea: u cumva aceștia falsifică orice? Lucrările care contează, în țară și în străinătate, în privința istoriei de la Carpați, din ultimul secol, se dau în altă parte - SUA, Germania, Franța, Ungaria, Austria, Italia și altele.

Politica externă a României este acum, la o examinare serioasă, dincolo de amabilități care sufocă adevărul și de teama de a spune ceva ce ar deranja șefii, un catalog de eșecuri. Aproape nu este partener semnificativ cu care să se fi făcut recent pași majori înainte și în raport cu care să nu treneze de mulți ani rezolvarea chestiunilor semnalate. Relațiile sunt „bune" și „foarte bune", cum se spune ritualic; dar alte țări au nu doar relații bune și foarte bune cu parteneri, ci și relații mutual fructuoase în cel mai înalt grad. Putem da exemple relative la fiecare partener pentru a arăta că, de prea mult timp, se stagnează, cu pierderi, la un nivel de fapt modest.
Nici o țară nu contează dacă nu articulează, din experiențele și datele existente, o vedere asupra lumii, care să o reprezinte. Și România, în istoria ei, atunci când și-a articulat vederile, a atras prețuirea. Astăzi, este cazul să se spună răspicat că oscilația între servilism și iritare nu este politică, că, fără democratizare internă dusă la capăt și meritocrație, orice politică externă șchioapătă, că politica externă turistică mai mult compromite decât rezolvă, iar o politică acefală duce de-a dreptul în impas.

Aproape tot ce se face salutar la noi iese astăzi pe dos. Se liberalizează sectoare ale economiei, dar rezultatul este mai curînd lichidarea de capacități interne. Se proclamă stat de drept, dar s-a intrat sub dictatura unei alte categorii - manipulatorii „câmpurilor tactice" ale diverselor forțe. Se vrea descentralizare, dar aceasta este atât de rău concepută încât seamănă a dezorganizare. Unii se bat cu cărămida în piept cât de proeuropeni sunt, dar pe aceste meleaguri valorile europene - libertatea cetățeanului, dreptatea asigurată instituțional, democrația - se îndepărtează de oameni prin birocratism, ciocoism și nepăsare. Lupta anticorupție, în loc să asaneze țara, o transformă în sperietoare.

Se fac erori pe scară mare, greu de înțeles în afară. Președintele francez Jacques Chirac a trebuit să spună unor lideri români, la un moment dat, că nu au folosit ocazia de a tăcea. Mai nou, sunt lideri români care nu nimeresc măsura: vor să arate mușchii, dar nu au ce, sunt bățoși când nu au de propus decât banalități, refuză propuneri, fără a avea de fapt soluții pregătite.
Se pot face, firește, numeroase alte secțiuni în torentul comunicatelor oficiale și al știrilor mediatice. Dar oricare ar fi, nu este secțiune care să nu sugereze sărăcia, confuzia valorilor, superficialitatea. În toate acestea, poate că educația nu este vizată direct. Dar peste tot, educația - sau lipsa de educație, sau slaba educație sau insuficiența educației - sunt presupuse.
Am spus, începând cu 2009, că România a intrat în cea mai gravă criză a istoriei ei moderne. Unii concetățeni spun acum ceva mai apăsat că este vorba pur și simplu de o prăbușire. Evaluarea lor nu ar trebui ignorată. Mulți mă întreabă: ce-i de făcut? Am răspuns cu alte ocazii, încât mă rezum aici la două idei.

Situația nu are cum să se amelioreze câtă vreme efectivul de lucrători este cel mai mic, procentual, din istoria modernă a României, câtă vreme prea mulți oameni nu găsesc de lucru, câtă vreme nedreptățile sunt la tot pasul, câtă vreme confuzia valorilor și sărăcia de idei domină.
Situația se va putea ameliora doar cu pluralism sănătos, democratizare curată și meritocrație. Nu țara sau poporul sunt problema, cum sunt tentanți tot mai mulți să acuze, mai nou, sub expresii poate involuntar depreciative ca "țara asta", "Românica", etc. Și țara și poporul sunt asemenea altora. Administrarea pricepută le ocolește însă de ceva vreme. Nu numai banii lipsesc în România, cum sună un refren ce se aude peste tot. Sunt prea reduse, înainte de orice, gândirea propriu-zisă, gândirea altfel decum a fost, și soluțiile care să ducă înainte. Este prea lung chinul și sunt prea mari așteptările de la decidenți depășiți în fapt de funcțiile pe care le ocupă.

 

 

Publicitate

Comentarii

Constiinta

thumb down thumb up
luni, 5 septembrie 2016, 20:33
de Marius

Cuprinzatoare si documentata, ca intotdeauna, analiza faptelor realizate de domnul profesor. Cred, insa, ca pentru a ajunge la "pluralism sănătos, democratizare curată și meritocrație" trebuie sa avem constiinta, individuala si colectiva. O avem?
raspunde

Marga are dreptate - trebuie gândit. Republica costă mai mult...

thumb down thumb up
luni, 17 octombrie 2016, 17:40
de Dana Pralea

Ai dreptate, nu prea e conștiința la care te referi. Dar nu avem altă cale decât să o cultivăm. Nu văd altă cale. Ai una?
raspunde

Adauga un comentariu

Atentie:
Mesajul tău va fi publicat după moderare.
ziuadecj.ro isi rezerva dreptul de a nu publica acele comentarii care contin atacuri la persoane, cuvinte indecente sau injurioase.

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.
Mesajul tau a fost trimis si va fi afisat curand.