Editorial
Început de revoltă
de Andrei Marga, 22 ianuarie 2012, 21:02
Populaţia României a stat ani la rând pasivă, suportând stoic “legile” şi măsurile nechibzuite ale unei preşedinţii “africane” şi ale unei guvernări incompetente.
Intelectualii ţării - pe care Seton-Watson i-a avertizat pentru tăcere vinovată, deja, în 1945 - au continuat să fie absenţi, unii preferând favorurile unui regim mai mult decât anacronic.
Mulţi au cedat propagandei oficiale - împărtăşind improvizaţii false, precum "Lumea întreagă este în criză", "Toţi care au guvernat sunt la fel", "Nu avem alternativă", "Toată clasa politică este de vină" etc. - clişee ordinare care nu se cultivă în nici o ţară europeană ce se vrea democratică. Nu merită să le combatem, căci orice om onest, confruntat cu grava criză indigenă a României din acest moment, îşi dă seama de superficialitatea clişeelor şi de laşitatea celor ce le susţin. Vreau să mă opresc asupra altor aspecte.
Nu este în discuţie în România începutului de revoltă de la mijlocul lunii ianuarie 2012 doar legea sănătăţii. Aceasta a fost chibritul care a permis nemulţumirii tăcute să se aprindă. Nu este în discuţie nici măcar "politica de austeritate", care, în formă umană şi cu bună-credinţă, se aplică uneori în istorie. În discuţia oamenilor, pe drept revoltaţi, se află politica cuprinzătoare eronată a autorităţilor autohtone - de fapt, mormanele de prostii numite "legile lui Boc": legea pensiilor, legea salarizării, Codul muncii, legea educaţiei şi toate celelalte aşa-zise "legi" adoptate (cum ne spun istoricii) de cel mai diletant guvern al erei moderne a României. Faptul că, în mod repetat, de ani de zile, 84% dintre cetăţenii ţării spun, în sondaje, că direcţia de evoluţie a României este eronată trebuie să ne alarmeze.
Nu este de controversat despre recursul la violenţă. Oricine ar exercita-o, violenţa este de respins, cu orice mijloc, iar democraţia o exclude principial. Dar vinovăţia pentru violenţă - oricum am judeca lucrurile - nu ocoleşte preşedinţia, guvernul, organele de represiune. Cine a închis orice canal de comunicare cu cetăţenii? Cine a adoptat legi fără discuţie publică şi fără dezbatere parlamentară? Cine a desfigurat democraţia organizând o democraţie aritmetică prin crearea de "partide" (aranjamente de "laborator" precum UNPR) în pofida votului cetăţenilor şi prin manipularea parlamentarilor reduşi la tăcere (de mituire, şantaj etc.). Violenţele au izbucnit, interesant, abia după ce jandarmeria a lăsat să se penetreze rândurile manifestanţilor cu persoane venite de aiurea.
Mulţi oameni clamează, ca pe o înţelepciune supremă: "Legea trebuie respectată". Desigur, nimeni nu este mai presus de lege. Dar este o concepţie univocă (poate chiar un principiu) a epocii moderne: contează legea, dar legea contează împreună cu legalitatea adoptării ei. Să observăm deciziile Tribunalului de la Nürnberg şi deciziile tribunalelor europene ulterioare! Cum să se respecte legi agramate date de persoane necalificate în domeniu sau calificate, cum s-a spus, în "dreptul neconstituţional"? Cum să se aplice legi date de comisii prezidenţiale, de la început ilegitime, în care au intrat, pe lângă naivi, tot felul de rejectaţi şi chiar de psihopaţi vindicativi? Cum să se respecte legi când cei mai corupţi cer legalitate, cei care au furat mai mult pretind cinste, iar plagiatorii dau lecţii de morală? Cum să se respecte legi adoptate neconstituţional?
Unii cred că România este acum locul "revoltei mondiale" ce atinge în sfârşit meleaguri carpatine. Desigur, există o nemulţumire răspândită în multe ţări faţă de forma, adesea primitivă, în care se realizează globalizarea. România este, totuşi, altceva. Oricât de dureros este, trebuie spus că ţara a intrat pe mâna unei ideologii demne cel mult de un Mussolini de Babadag (cu tăieri de salarii, de pensii, de ajutoare sociale; desfiinţări de şcoli; eliminări de profesori; reducerea democraţiei prin proceduri; malformarea parlamentului şi desfiinţarea de camere; mituirea de parlamentari; defăimarea opoziţiei; corupţie în propriile rânduri; promovarea mediocrilor în roluri de decizie etc.). Nu va fi o soluţie durabilă în România fără înlocuirea acestei ideologii funeste şi a celor care o reprezintă. Aceştia au generat nenorocirile României şi ale cetăţenilor ei şi ar fi cazul să tragă consecinţele împrejurării că, aşa cum arată repetat sondajele, au sub 9% din susţinerea publică (în vreme ce, de pildă, în Anglia sau Spania, la scăderi uşoare de popularitate s-a plecat demn din roluri publice!).
În România, unii se iau după opinia neinformată a preşedintelui şi decretează: "Statul social este depăşit". Din păcate, tocmai intelectuali cu pretenţii sunt cei care răspândesc opinia. Nimic mai greşit! Nici Germania, nici Franţa, nici Canada, nici Austria, nici covârşitoarea parte a lumii civilizate nu pun în cauză achiziţiile statului social iniţiat de Bismarck (pensii, ajutoare sociale, asigurări de sănătate etc.). Statul social este de reconstruit cu înţelepciune, dar nu va putea fi părăsit fără a arunca Europa într-o nouă criză socială, ce-i poate fi fatală.
Actualul preşedinte face caz de "reforma statului". Nu există vreo pagină publicată ce conţine proiectul unei atât de pretenţioase reforme, spre a fi examinată. Sunt indicii că autorul nu ştie nici ce este statul, nici ce este reforma. După deciziile adoptate, se poate spune că reforma este confundată aici cu măsuri incoerente de "tăiere" (de salarii, de pensii, de ajutoare sociale, de finanţări etc.), de desfigurare a democraţiei (comasând alegeri, făcând alegere din primul tur, vot fraudulos favorizat de corespondenţă etc.), de demontare a pluralismului şi de concentrare a puterii în mâini puţine. În loc să oprească distrugerile (desfiinţarea a mii de şcoli, închiderea a sute de spitale, alungarea de medici, eliminarea a mii de profesori, silirea tineretului la emigraţie etc.) şi să înceteze respiraţia artificială a unui guvern incompetent, preşedinţia ţării apucă vârtos sloganul reformei în numele unei "drepte" ridicole, fără seamăn în lumea civilizată actuală. Orice s-ar spune, nimeni nu s-a luat după "reforma" din România actuală, cum se pretinde demagogic.
România suferă profund din cauza lipsei de legitimitate a puterii politice actuale. Să o spunem direct: precum în Germania din 1933, actualul partid de guvernământ (luând, cum a luat, vreo 30% din voturi la o participare la vot de aproximativ 40% din electorat) şi-a asumat toată puterea în mod samavolnic. Unde este legitimarea guvernării? În 2009 guvernul a fost doborât în parlament, dar reinstalat ilegal. Cu ce legitimitate? În 2010 preşedintele a pierdut alegerile din ţară, fiind salvat de matrapazlâcurile oamenilor săi din ambasade. Din păcate, în România, puterea actuală nu are legitimitate, chiar dacă poate revendica o legalitate chinuită.
După 1934, Hitler - care, desigur, nu făcea sondaje - atinsese o cotă ridicată de popularitate, iar adepţii săi credeau că totul este permis. Legalitatea, chiar acea minimă legalitate adoptată uneori tacit de lumea civilizată, nu mai conta. Au venit, însă, Tribunalul de la Nürnberg şi celelalte tribunale, care au amintit lumii că există o justiţie, chiar dacă "o justiţie după". Nu ar trebui ca fiecare - activist de partid, corespondent, comentator, jandarm, comandant, decident administrativ sau politic - să se gândească la împrejurarea că "o justiţie, fie ea şi justiţie după" există şi va exista? Câtă vreme rămânem în lumea civilizată!
Care este soluţia? În democraţie, soluţia este mereu revenirea la urne. Preşedintele nu are pregătirea şi nici asistenţă calificată încât să facă faţă rolului pe care îl deţine. Guvernul adoptă mecanic "legi" care sunt cel mult inepţii ce agravează crizele ţării. Parlamentul a fost, practic, desfiinţat sau redus la o democraţie aritmetică blamată de mult de democraţii de referinţă, de la Jefferson la Schmidt, trecând prin John Stuart Mill şi de Gaulle. Într-o bună zi, cineva va trebui să judece ce s-a întâmplat în România din 2009-2012 şi a dus la declinul economiei, la desfigurarea democraţiei, la distrugerea instituţiilor, la privarea de drepturi a cetăţenilor. În situaţia de astăzi, nu există altă soluţie decât un guvern nou care să organizeze cât mai grabnic alegeri parlamentare anticipate şi alegeri prezidenţiale.