Realitatea TV Cluj LIVE

Editorial

La ce (nu) ne ajută solidaritatea de breaslă?

Ziariştii din tot spectrul presei româneşti îl iau în tărbacă după modelul implementat de atâtea ori în cazul şefului său: Dai în mine, dai în fabrici şi uzine! Deşi se fac zilnic troacă de porci între ei, cum simt atacul din afara breslei, sar împreună la beregată, ca un adevărat câine de pază multicefal.

 

Magistraţii fac gălăgie de luni, ani întregi că nu-şi primesc sporurile pe care şi le-au câştigat întâi cu sudoarea lobby-ului, apoi cu pocnetul ciocănelului din dotare. Profesorii ameninţă cu represalii fiindcă nişte parlamentari bezmetici le-au votat mărirea salariilor şi între timp ne-am trezit că-i criză. Arhitecţii sar ca arşi dacă vreun necunoscător are nesăbuinţa să le atragă atenţia că s-au căpătuit pe seama şirului nesfârşit de excepţii de la PUG, în urma cărora oraşe întregi

şi-au pierdut istoria, farmecul, identitatea.

 

Oamenii politici au grijă, de fiecare dată, să înfiereze clasa politică dacă se adresează prostimii, dar în fraza imediat următoare întorc foaia spunând că generalizarea nu e bună, mai ales că de la Moise încoace apele s-au despărţit, iar cei buni sunt la noi, iar bandiţii au rămas la voi, că doar nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu ne pute. Medicii sunt breasla care nu a auzit niciodată ce-i ăla malpraxis, decât, cel mult, prin cărţi prăfuite şi vetuste de drept medical. Notarii, avocaţii, executorii judecătoreşti s-au asigurat că în casta lor exclusivistă n-au ce căuta neaveniţii, decât dacă au de unde cotiza, formal sau informal, la binele comun al breslaşilor.

 

Militarii, poliţiştii, cadrele aşa-zis speciale, cu toţii au beneficiat de forţa de negociere a breslelor atunci când, în schimbul unor privilegii punctuale, i-au convins pe decidenţii politici să le rezolve pensiile, salariile, sporurile, beneficiile, pe criteriu de castă. Fără excepţie, popimea se strânge arici în jurul celui dintre ei care a fost prins călcând în străchini, oricât patologic morbid ar fi cuprins în ea fapta în sine: exorcizarea de la Tanacu, banii primiţi de mari capi bisericeşti de la tinerii preoţi fără parohii, refuzul de a duce mortul la groapă cu buzunarul sutanei gol, ci doar cu respectarea mercurialului intrat în folclorul local, plus ultima modă ce face deliciul tabloidelor şi jurnalelor de la ora 5, porno-popii.

 

Solidaritatea de breaslă e o boală socială grea, atunci când simţământul apartenenţei la breaslă întunecă într-atât de mult orizonul raţiunii. Descrierea simptomelor nu e apanajul strict al României. Până la urmă, toată criza mondială a plecat de la o înţelegere caducă a solidarităţii de breaslă la nivelul şefilor de companii financiar-bancare din SUA, în interesul exclusiv al membrilor săi. Hiper-specializarea muncii şi limbajului aferent ei face ca societatea să poată controla din ce în ce mai greu felul în care breslele şi breslaşii contribuie la progresul şi bunăstarea sa sau dacă nu cumva sapă chiar la temelia stabilităţii şi securităţii întregului eşafodaj societal.

 

Doar demersul auto-reflexiv are şanse să ne scoată din aşa labirint. Comunităţile profesionale vor sfârşi prin a-şi pierde complet busola dacă nu vor înţelege – mai bine mai târziu decât niciodată – că apartenenţa la acestea nu trebuie să constituie un abonament universal la protecţie faţă de atacurile exterioare. în felul ăsta, nu vor face decât să-şi cauţioneze la infinit propriii devianţi de la regulile generale ale societăţii şi să atragă oprobriul public asupra întregii bresle. în plus, dacă progresul ia naştere prin competiţie, atunci protecţionismul acesta exagerat nu duce tocmai la blazare şi nemişcare?

Arbitrarul relativ al regulilor care guvernează comunităţile profesionale ar trebui să le dea tocmai lor de gândit, pentru că evoluţia firească şi nedorită este ca reglementarea să apară din sfera celor care deţin puterea într-o anumită perioadă. Câtă vreme comunităţile sunt incapabile de auto-reglementare, vor sta tot timpul cu frica-n oase că sunt la cheremul unui stat abuziv, al unor grupuri de interese oneroase, al unor moguli, oligarhi, servicii secrete, conspiraţii ticluite în laboratoare bine păzite ş.a.

 

 Oricât de departe sau de aproape ar fi de adevăr aceste scenarii de om cu mintea odihnită şi vioaie, comunităţile profesionale par dispuse să cheltuiască energii nebănuite ca să le contracareze, evitând la infinit să recurgă la punerea în practică a reformei. Poate că, pe termen scurt, sistemele pot trăi cu iluzia că au atins un echilibru stabil şi că nu mai au nevoie de schimbare, de evoluţie. Dar toată istoria omenirii ne arată că e o himeră şi că toţi cei care s-au crezut de neclintit au sfeclit-o la final. De ce comunităţile profesionale ar face excepţie?

 

Ultima ora

Ce fac prietenii tai pe ziuadecj.ro