Editorial

Marea dezbrăcare

Citeam cu plăcere zilele trecute un articol al Mihaelei Rădulescu despre bărbaţi.
Publicitate

Relaxat şi haios, materialul m-a surprins însă uşor cu un final neanunţat de textul de până atunci: "Nu m-aş hazarda să nu mai ştiu despre mine, iubindu-l, dar, dacă strădania lui ar fi egală cu a mea, aş vrea să ştiu totul despre ... NOI. Şi să-i spun toate lucrurile astea şi altele, şoptite, în timp ce i-aş masa cu uleiuri calde şi arome de insulă fiecare deget de la picioare, în orice fel ar fi ele desenate ... în palma mea". Un final senzual, de scrisoare de amor, care mi-a dat senzaţia unei intrări involuntare şi parcă prea bruşte în intimitatea divei, într-o zonă pe care nu anticipam că o voi accesa. Dintr-un motiv sau altul, poate prin prisma dezvăluirilor intime neaşteptate, textul mi-a amintit de alte câteva întâmplări. Mai întâi, de o tânără absolventă de drept care venise în practică în urmă cu vreo doi ani. Domnişoara, plină de candoare, ne-a şocat şi inhibat totodată prin deschiderea ei imediată, completă şi nesolicitată faţă de noi toţi.

Din prima jumătate de oră am aflat totul despre familia ei şi, în special, despre prietenul ei, un tip interesant şi inteligent, dar mai în vârstă, cam ciudăţel şi cam anxios, care însă "îi dă fluturi în stomac" şi cu care nu are încă "o relaţie intimă, deşi au dormit împreună", dar meditează asupra perspectivei. În zilele următoare am fost puşi permanent la curent cu evoluţia relaţiei domnişoarei, deşi jumătate din auditoriu cel mai probabil nu îi cunoştea încă numele de familie. Cu o altă ocazie, într-o duminică ploioasă, într-o cafenea (boemă, ce-i drept) din centrul vechi s-a aşezat la masa mea un tip de vreo 35 de ani, pe care îl cunoşteam doar din vedere, fiind amicul unui prieten. Personajul s-a instalat confortabil şi, spre surprinderea mea, a început să îmi povestească drama lui amoroasă cu o tânără cam deşucheată, cerându-mi în final opinia şi sfatul. Cu ce a greşit şi, mai ales, ce ar trebui să facă întru recucerirea iubitei pierdute. Recent, într-o clipă de neatenţie, am acceptat invitaţia de a seta facebook.com ca pagină de start la fiecare deschidere a browser-ului. În consecinţă, de când mă trezesc, sunt invadată de vieţile altora. Aflu, de pildă, că X îşi pregăteşte omletă la micul dejun, că pe Y îl doare capul şi mai trage un pui de somn, că "doar n-au intrat zilele în sac", că Z e într-o relaţie complicată sau tocmai a ieşit din ea şi multe altele. Uneori drumul e provocator, implicând abilităţi de descifrare a unui limbaj cosmopolit sau a unor metafore absconse.

Aflu, cu infinite detalii de loc, timp, companie şi probe vizuale, foto sau video, trecutul, imediat sau mai îndepărtat, prezentul şi planurile de viitor a sute de necunoscuţi. Situaţia îţi induce senzaţia că fiecare acţiune trebuie precedată de o declaraţie de intenţie pe Facebook. Nu poţi să bei o cafea, să vezi un film, să ai o idee, cu atât mai puţin o relaţie, fără să mărturiseşti asta în faţa publicului spectator. O serie de necunoscuţi îşi transformă cu voluptate viaţa într-un reality show perpetuu, iar pe noi într-un soi de Big-brother colectiv, permanent de veghe, martor fără voie la cele mai intime momente. Pare să nu mai existe nimic privat în viaţa acestor oameni. Înţeleg tentaţia împărtăşirii ideilor, a revelaţiilor, dacă e cazul, sau a faptelor declanşatoare ale unor astfel de fenomene, dar de aici până la dezbrăcarea completă în piaţa publică e cale lungă. Şi suspectez că cel mai adesea nu este vorba despre o nevoie acută şi devoratoare de sinceritate, de descărcare a unui interior sufocat de necomunicare.

Căci, de cele mai multe ori, varianta prezentată publicului nu e tocmai cea reală, e una romanţată, retuşată în Photoshop, pentru conturarea imaginii unei vieţii perfecte pe care protagoniştii o arborează într-un stil atât de persuasiv, încât ajung să şi-o asume ca fiind realitatea însăşi. De fapt, sesizez o tendinţă generală, din ce în ce mai accentuată, de expunere fără bariere a celor mai intime zone, potenţată şi de mass-media, care, flămânde de bani şi de senzaţional, transformă exhibiţioniştii în vedete şi, implicit, în toxice modele. Exhibiţionismul acesta nu cred că este altceva decât expresia unui vid interior, a disperării, a unei mari singurătăţi. Soluţia însă nu îmi pare a fi tipul acesta de ieşire în exterior, ci, dimpotrivă, retragerea înăuntrul nostru şi consolidarea lui, astfel încât apariţiile publice să redevină echilibrate, pur şi simplu normale.

Ioana Romana LaurenŢiu
Ioana Romana Laurenţiu este partener la casa de avocatură Laurenţiu, Laurenţiu & Asociaţii

 

Publicitate

Adauga un comentariu

Atentie:
Mesajul tău va fi publicat după moderare.
ziuadecj.ro isi rezerva dreptul de a nu publica acele comentarii care contin atacuri la persoane, cuvinte indecente sau injurioase.

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.
Mesajul tau a fost trimis si va fi afisat curand.