Menirea unei vieţi

Menirea unei vieţi
Mihai Şerban

Marele dispărut al momentului, Stephen Hawking, a definit scopul vieții sale în felul următor: „Scopul meu este simplu. Este completa înțelegere a universului, de ce este cum este și de ce există”.

În urmă cu o săptămână, publicam un editorial care era consacrat strădaniilor umanității de a pătrunde enigmele profunde ale Universului. Unul dintre importantele personaje ale scrierii era celebrul  astrofizician englez, pe care îl comparam cu un Giordano Bruno al cărui rug era propriul corp. Întocmai precum Giordano Bruno sau Galileo Galilei, Hawking a marcat pe veci istoria umanității, precum și scheletul moral al acesteia.

Stephen Hawking a fost un important simbol pentru umanitate prin felul în care și-a învins boala necruțătoare, care părea să-l sortească unei morți inevitabile, la vârsta celor mai frumoase vise. Într-o lume în care mușchii bărbaților trebuie umflați prin trasul de fiare, iar sânii femeilor umflați prin burdușire cu silicon, trupul său infirm, plăpând și imobil într-un cărucior hi-tech, chipul său schimonosit de paralizie au devenit un simbol planetar al triumfului spiritului asupra materiei. Doar prin exemplul lui Stephen Hawking a putut această omenire făloasă și cupidă să priceapă că valoarea cea mai importantă a ființei umane nu este nici frumusețea, nici faima, nici bogăția, ci MINTEA!

Omul s-a ridicat de pe pragul sălbăticiei prin forța minții sale, nu prin bogățiile sale. Și omul încă nu a priceput că patima de a „arăta bine” (pentru a fi seducător…), de a fi faimos (pentru a avea influență…) și de a fi bogat (pentru a avea „putere”…) nu sunt decât jalnice reminiscențe ale acelor vremuri îndepărtate. Hawking ne-a demonstrat că poți avea o viață faimoasă fără niciunul dintre atributele dragi prostimii, oricât de faimoasă sau de bogată ar fi ea. Mai mult chiar, cel care ‒ în ciuda infirmității sale ‒ a putut să fie tatăl a trei copii, a fost un exemplu de demnitate și modestie. El afirma despre viața lui: „Încerc să duc un trai cât mai normal posibil și să nu mă gândesc la starea mea sau să regret lucrurile pe care mă împiedică să le fac, care nu sunt atât de multe”. De fapt, el nu a fost niciodată prizonier în acel trup imobil, fiindcă spiritul său a fost liber, cutreierând cărările de lumină ale Universului, căutând răspunsuri care să ne folosească tuturor în descâlcirea enigmelor existenței.

Mai mult de atât, și aici intrăm în domeniul sublimului, Stephen Hawking a avut puterea de a da un scop vieții sale. Rezumat chiar de către el, acest scop ar suna astfel: „Scopul meu este să înțeleg complet Universul: de ce este așa cum este și de ce există”. Dacă în celebra sa lucrare „O scurtă istorie a timpului” el vorbește despre  o „minte a lui Dumnezeu”, în lucrările recente el susține că Universul a luat naștere datorită acțiunii spontane si inevitabile a legilor fizicii, iar divinitatea nu a avut niciun rol in acest proces de creație.

Această afirmația face trimitere la o întâmplare celebră din istoria astronomiei. Marchizul Simon de Laplace începuse în 1799 publicarea unui tratat-fluviu impunător, numit „Mecanique celeste” (Mecanica celestă), prin care a pus bazele astronomiei și cosmologiei moderne. Proaspătul prim-consul al Republicii Franceze, Napoleon Bonaparte, spirit neastâmpărat și descătușat, îl abordează pe Laplace la o recepție și-l tachinează: „Marchize, am citit tratatul tău, dar nu am întâlnit nicăieri numele creatorului”. Modest dar ferm, Laplace răspunde curtenitor: „Sire, nu am avut nevoie de această ipoteză”.

Nici Stephen Hawking nu a avut nevoie de această ipoteză. În ultima sa lucrare, „The Grand Design” (Proiectul cel mare) el afirmă că "Pentru că există o lege precum cea a gravitației, Universul poate lua naștere chiar si din nimic (...) Creația spontană este motivul pentru care există Ceva, in loc de Nimic, și motivul care face ca Universul să existe și noi să existăm". Prin aceste afirmații, Hawking și-a atribuit singur calitatea de ateu. Declarația sa explicită este grăitoare în acest sens: "Cred că cea mai simplă explicație este că nu există Dumnezeu. Nimeni nu a creat Universul și nimeni nu ne dictează soarta. Aceste lucruri mă determină să îmi dau seama că, probabil, nu există nici rai, dar nici viață după moarte. Avem o singură viață să apreciem minunatul design al Universului și pentru asta sunt foarte recunoscător".

Aflat în prima linie a strădaniei de pătrundere a originilor Universului, Stephen Hawking a pus degetul pe una dintre marile răni dureroase din mentalul colectiv al umanității, marcată de confruntarea de opinii dintre religie și știință asupra acestor origini. Problema existenței unei divinități creatoare devine secundară (deși, după decesul lui Hawking a circulat o anecdotă: „Hawking: Dumnezeu nu există. Dumnezeu: Hawking nu mai există!”) în contextul în care discuția mai largă este legată de contextul imaginabil și modelabil al principiilor și legilor care au putut acționa în momentul „0” al existenței acestui Univers.

Aici, cu toată strădania cohortelor de teologi în frunte cu Sfântul Scaun, și a cohortelor de savanți, în frunte cu Issac Newton, Simon de Laplace, Albert Einstein și Stephen Hawking, meciul religie vs. știință este nul și alb. Sau șah (deocamdată) etern. Știința de azi nu poate vedea dincolo de momentul începutului, iar religia dintotdeauna nu mai poate afirma apăsat că totul este creația divinității, fiindcă ajunge în exact același gen de impas precum știința: ce a fost înainte de acea divinitate?

În această dilemă, tot marele nostru dispărut are ceva extrem de important de spus: „Adversarul cunoașterii nu este ignoranța, ci iluzia cunoașterii”. Calea noastră nu poate fi alta decât să cunoaștem mai mult, mai profund și mai în detaliu și să avem răbdarea de a aștepta până când această cunoaștere va fi adevărată și ne va oferi răspunsurile pe care le căutăm cu înfrigurare.

Poate că atunci (să dăm, totuși, religiei o mică consolare poetică…) undeva, din miezul unei găuri negre, Stephen Hawking va zâmbi mulțumit…

Loading...
Comenteaza