Ministrul Tudorel Toader înfruntă maladiile justiției

Ministrul Tudorel Toader înfruntă maladiile justiției

În confuzia întreținută în România actuală, ministrul Tudorel Toader a amintit, cu Raportul privind activitatea managerială din DNA (nr.17472 din 22.feb.2018), ce înseamnă să cunoști dreptul, să îl gândești responsabil și să îl aplici cu bună credință. Gestul este salutar și istoric.

Naivii cred că justiția este ceea ce fac anumite persoane. Destui o confundă cu pălăvrăgeala „luptei anticorupție". Unii își închipuie că dintr-un centru va pica înțelepciunea. Unii decidenți înțeleg justiția ca măciucă pentru a lovi pe cineva. Tudorel Toader a arătat, precis și sobru, că justiția înseamnă a face dreptate, că dreptul este al cetățenilor și constă dintr-un sistem de reguli demne de respect. Iar cu cine le încalcă - din nepricepere, rea credință, oportunism sau orice - nu se fac glume.

Argumentele ministrului justiției sunt riguroase și solide. Fiecare ține de abordarea profesională, propriu-zis juridică. Adică a justiției ce stă pe Constituția unei democrații și înfăptuiește dreptatea cu pricepere și probe!

Argumentarea a făcut clar faptul, deja semnalat de minți responsabile, că lupta anticorupție este coruptă în România actuală, încât trebuie altfel concepută, cu altă administrare. Această argumentare atestă, la rândul ei, că nici „statul clientelar", nici „statul mafiot", dar nici „statul disciplinar", la care aspiră decidenți de astăzi, nu au de a face cu statul de drept democratic pe care Constituția îl prevede și de care România are nevoie.

Raportul prin care ministrul propune revocarea procurorului șef al unei direcții din subordine aduce probe că s-au comis „repetate conflicte de natură constituțională" prin „comportament lipsit de loialitate constituțională"; "arogarea unei competențe pe care acel procuror nu o posedă"; „înlăturarea apriori a oricărei colaborări loiale cu Parlamentul"; „urmărirea penală abuzivă a oportunității emiterii de acte administrative individuale"; „comportament străin de deontologia magistratului"; punerea în față a „dosarelor cu impact mediatic"; „încercarea de a obține condamnări cu orice preț"; „falsificarea transcrierii de convorbiri telefonice" și de alte probe. Maladiile acestea sunt aduse în fața opiniei publice pe bază de fapte de necontestat. Ele suscită involuntar o reflecție veche: se poate abuza, dar vine până la urmă ora adevărului! Și abuzurile procurorilor sunt abuzuri!

La examinarea ministrului justiției a fost adusă de această dată acțiunea unui funcționar al statului pe care interese politicianiste, servicii secrete și alte aranjamente au stilizat-o ca simbol. La drept vorbind, un simbol confecționat pe un piedestal de mucava! În istorie au urmări, din nefericire, și asemenea construcții! Numai că cetățenii nu pot fi împiedicați să întrebe: funcțiile publice sunt proprietăți? Nu mai există și alți oameni capabili? Cum se ocupă de fapt aceste funcții - prin rude, pile, servicii secrete sau concurs supravegheat public, eroism efectiv, operă reală? Cum se face că la conducere ajung consecvent absolvenți de nivel discutabil?

Dar nu este vorba, cu acest Raport, doar despre o persoană. Prin implicații, este vorba de un întreg sistem justițiar. De aici și reacțiile. Cum nu s-a adus vreun argument exact împotriva modificării recente a legilor justiției - care este indispensabilă pentru a normaliza, câtuși de puțin, justiția din România - nu s-a adus nici un contraargument la descrierea din Raport. Reacțiile, fie și viscerale, nu sunt argumente!

În pofida autoflatării ridicole a șefilor ei, ministrul Tudorel Toader a constatat judicios că „justiția scârțâie din toate încheieturile". Orice cetățean lucid o observă. Nu doar „penalii", cum spun unii care sunt mai penali decât „penalii", ci orice cetățean onest își dă seama că acolo s-a ajuns, din păcate. Destul să vrei, că poți vedea realitatea! Sistemul instituțional și, în particular, justițiar s-a umplut de boli, de sus în jos.

Constituția României este în mare ca toate cele adoptate după 1990 în Europa Centrală și Răsăriteană. Câteva prevederi au rămas însă nefinisate, încât au fost exploatate împotriva interesului public. De pildă, desemnarea primului ministru în România este, cum s-a văzut din nou în 2016-2017, ocazie de samavolnicii, ea fiind oriunde rezultatul formării majorității pe baza votului cetățenilor. Doar aici politica externă este luată în proprietate, pe când în orice țară este eminamente răspunderea guvernului. Aici demnitatea persoanei, ce fundamentează drepturile și libertățile moderne, este luată ca valoare printre altele, în vreme ce în toate democrațiile este principiu. Aici deținătorul funcției de președinte desemnează șefii justiției și ai serviciilor secrete în așa fel încât îi face dependenți și-i poate folosi la transformarea ilegitimă în „șef al statului".

Sunt apoi legi și alte reglementări care încalcă Constituția. De pildă, în România procurorii sunt socotiți magistrați, precum în regimurile totalitare ale secolului trecut. Denunțul este luat ca probă, încât în societate se distruge până și bruma de moralitate pe care democratizarea a promis-o. Ca încoronare, aici funcționează acorduri de colaborare între procurori, serviciile secrete, judecători - unice în analele democrațiilor contemporane.

La interpretările în forță ale Constituției și legile abuziv adoptate, se adaugă politici specifice. În loc să fie parte a dezvoltării, ca în alte societăți, aici „lupta cu corupția" a devenit politică principală și tinde să epuizeze agenda. Aceasta, în situația în care cei care se proclamă campionii „luptei" nici nu știu ce este corupția - în țările vecine fiind de mult studii lămuritoare și reglementări chibzuite! - și în care se recurge la statistici false! Corupția nu a scăzut în anii „combaterii" ei, ci a crescut în toate formele (mare, mijlocie și mică, economică, politică și educațională). Ea a urcat acum dincolo de cleptocrația pe care o autoare americană o sesiza deunăzi în țări în curs de dezvoltare, la forma nouă a slăbirii propriei țări, de către reprezentanții ei, pentru beneficii private. În România actuală unii au ajuns decidenți, dar nu au nici o realizare și recurg la aparatul justițiar pentru a-și lovi contracandidații. Inși care nu au ce propune cetățenilor, dar vor privilegii, caută vizibil să-i discrediteze de la Bruxelles pe cei de acasă folosind „justiția" ca măciucă. Se dezinformează la tot pasul, confirmându-se din nou că nu doar „literatura absurdului" , ci și actuala diagnoză a „societății minciunii" s-au născut pe aceste meleaguri.

Aplicările justiției nu sunt mai puțin marcate de maladii. Se bat cu pumnul în piept persoane care au fraudat - plagiatul fiind, totuși, o fraudă. Decid soarta oamenilor absolvenți de nivel cel mult mijlociu, într-o formare a juriștilor care, pe continent, este dintre cele mai sumare - ca durată, ca și conținut, ca distribuire a culturii. Ignorarea valorilor hotărâtoare ale dreptului - de pildă, „neliniștea etică" și „îndoiala" - și abuzurile frecvente sunt ascunse sub tehnicalitățile profesiei. Mulți nu disting între ideologie și deontologie.

Pe lângă brutalitățile și suferințele rezultate din felul actual de a face justiție, sunt fapte „macro" alarmante. Nici o țară nu și-a lăsat cetățenii la mâna justiției din România. Acordurile prevăd perseverent ca, în caz de litigiu, tribunalul să fie în afara țării. România are acum, în Europa, cea mai mare emigrare a propriilor cetățeni în condiții de pace - o jumătate de milion doar în 2017! Cum este justiția unei țări când cetățenii ei își iau lumea în cap?

Un principiu al civilizației spune că oricare om trebuie ascultat. Pe nesimțite, și președintele și procurorul șef au alunecat - și antrenează în derapaj instituții - într-o barbarie pe care nimeni, cât de puțin cultivat, nu și-ar asuma-o. În declarația „neajunsurile justiției sunt opinii ale unor penali" este un sofism ce l-ar revolta deja pe Aristotel, o inepție, ceva anticreștin, dar și reluarea unei devize a anilor treizeci. Nu aduce nimic bun revenirea, și pe acest plan, la acei ani. Pe bună dreptate, ministrul Tudorel Toader amintește că și o singură nedreptate ar trebui să pună pe gânduri și că drepturile sunt drepturi pentru oricare cetățean.

Mai amintesc doar câteva confuzii pe care unii decidenți le întrețin în jurul justiției. De exemplu, este știut că statul de drept se impune, cu mijloacele specifice. În definitiv, și Mussolini și Hitler au pretins respectarea statului de drept, al lor, desigur. În discuția din zilele noastre este însă statul de drept democratic, care se cuvine să fie scopul acestei țări. Justiția este o chestiune de interes public și de dezbatere publică. De aceea reproșul că „se scot în spațiul public" chestiuni ale justiției este de la început ilogic. „Spațiul public" este spațiul unor decizii cruciale pentru viața oamenilor, nu loc de aruncat resturile de la masă! Independența justiției este valoare, dar nu este posibilă fără legitimitate. Cele două - independența justiției și legitimarea - se implică reciproc.

Maladiile sunt, evident, mai multe decât cele semnalate în Raport. Tudorel Toader are însă meritul că a deschis șansa normalizării. În plus, el a scos din criză prestigiul profesorilor universitari - categorie deja asfixiată de veleitari care, și în fața evidenței, relativizează faptele - și a dovedit că mai există profesori universitari integri și responsabili.

Loading...
Comenteaza