Editorial

Mircea Djuvara și calea spre justiție

Recent, actualul ministru al justiției a declarat că sistemul judiciar din România de azi scârțâie din toate încheieturile. Observație cum nu se poate mai realistă, care ar trebui să pună pe gânduri.
Publicitate

Întrebarea persistă: cum se ajunge prin hotărâri judiciare la justiție? Nu intru in detaliile pe care le-am prezentat cu alt prilej, dar reafirm că, în situația dată - cu legi prost elaborate, coduri de procedură retardate, cu capi ai procuraturii și instanțelor desemnați unipersonal și trecuți în „câmpul tactic" al serviciilor secrete, cu mulți juriști lacunar pregătiți și cu improvizații instituționale - nu se poate ajunge la justiție, adică la dreptate, decât satisfăcând cinci condiții.

Anume: a) legi propriu-zise în interes public, în locul legilor ca instrument de luptă contra cuiva; b) proceduri capabile să promoveze drepturile și libertățile obținute istoric; c) trecerea desemnărilor din justiție în seama unei autorități publice; d) reorganizarea pregătirii juriștilor; e) asumarea consecințelor împrejurării că independența justiției și conștiința juridică nu rezultă doar din integritate și educație, ci și din instituționalizare corespunzătoare.

Observația ministrului ar putea trezi cel puțin două reflecții: una privind starea justiției din România actuală, alta privind ieșirea din criza ei endemică.

Este de observat că justiția actuală a devenit deja obiect de proză satirică, precum acum mai bine de un secol politica devenise obiect al comediilor lui Caragiale. Un inteligent și plin de vervă roman al lui Gheorghe Schwartz (Justiția suverană sau adevăratul Tratat de drept procedural, Editura Junimea, Iași, 2016) a captat ca nici o altă scriere, „lumea pe dos" a „justiției triumfaliste" care înflorește în ultima decadă în România.

Acțiunea romanului trimite la ceva devenit, din nefericire, obișnuință. În satul Vișinul Alb, în urma unei crime, cei 683 de locuitori și-au denunțat, fiecare, vecinul. Dar atunci când s-a precizat că nu sunt valabile decât denunțuri sub semnătură, fiecare locuitor s-a simțit obligat să caute probe că nu el este vinovatul. Culpabilizarea anonimă a vecinului a fost completată în justiție cu obligația de dovedire a propriei nevinovății. Procuratura a cerut ca, periodic, fiecare cetățean să-și dovedească nevinovăția. Instanța de judecată s-a preocupat mai ales de „prezumpția de vinovăție". Regula ei este: mai bine zece suspecți așa-ziși nevinovați sancționați, decât un suspect vinovat achitat" (p.22). „Suspect nevinovat nu există" (p.23), așadar, „până să dovedești că nu tu ești ăla, poți rămâne cine știe câtă vreme în arest preventiv și anchetat sever" (p.31). Trebuie observat că, la nevoie, se găsesc destui martori în acel sat care să satisfacă, sub jurământ, ceea ce dorește anchetatorul (p.43).

Aproape toți cei care compun completul de judecată sunt doctori, mulți poartă titluri gonflate, care se mai folosesc pentru a nu discuta valoarea purtătorilor, precum „Profesor Universitar Emerit Academician Doctor Dr. h. c. Julius Zimberlan". Nu sunt termene pentru soluționarea spețelor, încât „suspecților li se impune să aibă răbdare, dacă e nevoie și în stare de arest, dacă e nevoie și vreme de mai multe generații"(p.23). Sentința depinde oricum de ce pricepe judecătorul și de buna lui dispoziție (p.23). Manifestarea avocatului poate fi garanție a pierderii procesului (p.71). Mass media din jur cultivă devize ca „fumatul ucide" sau „toți suspecții sunt vinovați" și întreține „o opinie de masă, de care completul de judecată ține cont" (p.65). Atunci când se ajunge la acuzația de plagiat, se decretează că acesta este etern, sau că l-au comis mulți, sau că a fost prescris, dacă nu cumva i se șterge urma prin proceduri. Iar peste toate, „justiția suverană", „singura care este aptă să dea la fel de îndreptățit decizii contrare în diferite instanțe la aceeași speță", exultă.

În mod sigur, Gheorghe Schwartz, autor al unei opere literare veritabile, pe care laboriosul istoric literar Ion Holban îl socotește, pe drept, unul dintre principalii prozatori din România de azi, consacră, cu mijloacele romanului, experiența absurdă a desfigurării justiției, de care tot mai numeroși concetățeni își dau seama.

Nu este vorba de a inventa, în reacție, o tradiție în România, chiar dacă este cazul de a lua în seamă ce se petrece în alte sisteme de drept, bunăoară, în dreptul german (apărarea demnității umane și promovarea neliniștii etice în instanțe), în cel american (oprirea procurorilor și judecătorilor de a se substitui legiuitorului și, pe de altă parte, aplicarea reflexivă a legislației), în sistemul italian (cultivarea judecătorului capabil de îndoială metodică) sau francez (protejarea persoanei în fața instituțiilor de forță). Ar trebui să dea de gândit faptul că orice țară caută să-și sustragă cetățenii instanțelor din România, în orice chip.

Este vorba, ca prim pas, de a relua o tradiție autohtonă care a slăbit prea devreme. Este tradiția conceperii cuprinzătoare a dreptului, a funcționării instanțelor și a justiției și a pregătirii serioase a juriștilor. Această tradiție, astăzi marginalizată, a fost ilustrată de cel care rămâne, pe cât ne dăm seama, cel mai profesionalizat jurist apărut pe aceste meleaguri: Mircea Djuvara.
Nu stărui asupra constatării prețioase a unui om care a pledat cu precizie la bară, a fost expertul juridic al unor acorduri internaționale și, totodată, profesor cu vederi proprii și gânditor cultivat în domeniu. În Filosofia dreptului (1933), Mircea Djuvara saluta tendința de a se da „dreptului ca știință o nouă înfățișare, întemeindu-l, pe de o parte, pe o mai exactă observație a faptelor sociale și analizând, pe de altă parte, datele astfel obținute cu o metodă întemeiată pe o minuțioasă critică a cunoștinței raționale în genere și a celei juridice în particular" (Mircea Djuvara, Filosofia contemporană și dreptul, Grinta, Cluj-Napoca, 2005, p.340). Și conștiința juridică, argumenta celebrul jurist, are nevoie de o continuă critică pentru a se feri de dogmatism. Nu abținerea în a discuta sentințele instanțelor este soluția, cum propovăduiesc și astăzi manipulatorii de duzină ai vieții publice, ci abordarea lor rațională, la nevoie critică!

Merită învățat din mereu actuala distincție făcută de Mircea Djuvara dintre ansamblul componentelor dreptului, începând cu dreptul concretizat în reglementări în vigoare, pe de o parte, și justiție, pe de alta. Merită învățat mai ales în contextul actual, în care mulți cred că totul se termină la nivelul deciziei cuiva. Ideea de justiție și cunoașterea juridică (1942) este locul acestei distincții ce crește în importanță practică. Cu deplina stăpânire a dreptului și a culturii, Mircea Djuvara scria: „Oricare drept pozitiv nu poate fi dar, spre a întrebuința o formulă devenită celebră, decât numai una din manifestările multiple, chiar dacă e greșită, a cunoștinței raționale a justului, adică o realizare mai mult sau mai puțin potrivită a ideii de justiție" (p.143). Abia în lumina justiției se poate vorbi, așadar, de „dreptate". "Adevărul judiciar" nu este automat adevărul, dar faptul nu trebuie să ne consoleze, ci să ne îndemne să apropiem adevărul din instanțe de ceea ce s-a petrecut în realitate și să nu obosim până nu epuizăm posibilitățile.

Pe bună dreptate, Mircea Djuvara atenționa că "dreptul pozitiv, dacă e vorba să-l deosebim de o simplă manifestare oarbă a unei forțe în societate, nu poate fi nici el considerat, în principiul lui, decât tot ca pus sub egida ideii de justiție" (p.143). În chestiune sunt nu doar consecințe practice, foarte importante, desigur, ci însăși conceperea pregătirii în drept. „Știința dreptului va avea ca obiectiv esențial al său justiția așa cum trebuie realizată în viața reală" (p.144). Oricum, „știința dreptului nu stă numai în studiul dreptului pozitiv" (p.163). Pregătirea în drept nu se reduce nicidecum, dacă este demnă de nume, la simpla însușire a legislației în vigoare și a unor „tehnici" mai mult sau mai puțin coerente, ci trebuie să cuprindă mult mai mult.

Mircea Djuvara a desfășurat o ofensivă argumentativă în multiple direcții. El s-a opus formalismului, potrivit căruia în drept totul este convenție, arătând că dreptul ancorează în premisa corectă că „adevărata libertate a oamenilor consistă în supunerea la legile rațiunii însăși" (p.148). El s-a opus naturalismului, după care dreptul s-ar rezema direct pe datele naturii (Drept și sociologie,1933, p.292), observând că orice cunoștință, inclusiv cea a dreptului, presupune o „finalitate", un angajament de a construi o lume diferită de cea a naturii pe harta realității. Dreptul nu exprimă natura și nici ceva obiectiv în sensul obiectivismului naturii, ci este o opțiune culturală pe harta lumii. El s-a opus confundării instanțelor cu locuri de aplicare oarbă a unor prevederi adesea neînțelese. „Totul e să fim cinstiți și să nu osândim, nici să lăudăm pe nimeni, fără a cunoaște cu mare băgare de seamă toate împrejurările. Altfel, am fi nedrepți. Sub cuvânt că facem dreptate, am face nedreptate" (Drept și lege, 1933, p.288). El s-a opus unei formări a juriștilor care nu include sociologia, economia, filosofia și alte discipline. „Nu se poate concepe o relație juridică fără una socială, care să-i servească de temei și...orice realitate socială se încadrează, de asemenea, în o relație juridică" (p.297), scria Mircea Djuvara. Juristul trebuie pregătit plecând de la aceste premise.

Mai trebuie observată solidaritatea cunoștinței juridice cu morala. Mircea Djuvara sublinia că „nici o cunoștință juridică, adică nici o constatare obiectivă a ceea ce este just sau injust, nu poate fi contrarie moralei. Într-adevăr, nimic din ceea ce este just nu poate fi în principiu imoral " (p.151). În fapt, numai unde este morală se poate vorbi de drept, de sentințe justificate și, în fond, de justiție.

Când vezi la vârfuri ale justiției din România ultimei decade confuziile - instrumentarea anticorupției de persoane corupte, considerarea cetățenilor drept supuși, participarea la aranjamente de taină în cursul alegerilor, condiționarea elaborării legilor de către procurori, iluzia că nimeni nu controlează vârfurile, încarcerarea oamenilor pentru a-i opri să vorbescă, transformarea pedepsei în scop în sine, primitivismul de secol XIX al închisorilor - îți dai seama încă odată cât de util ar fi să se citească Mircea Djuvara și, firește, mulți alții. Chestiunea nu este oarecare, căci atunci când cei care impart instituțional dreptatea nu citesc și și nu pricep, cetățenii pătimesc. La urma urmelor, cine răspunde de sentințele pe probe pur verbale, adesea extorcate? Cine răspunde de condamnările nedrepte? De împiedicarea oamenilor să vorbească sau de discreditarea lor? De cariere curmate în aplauzele impostorilor? De blocarea administratiei?

Abia revenirea la tradiția amintită va permite închiderea oneroasei paranteze a „justiției triumfaliste" și, în fond, a degradării și neputinței care s-au instalat vizibil în societatea ultimei decade.

Publicitate

Adauga un comentariu

Atentie:
Mesajul tău va fi publicat după moderare.
ziuadecj.ro isi rezerva dreptul de a nu publica acele comentarii care contin atacuri la persoane, cuvinte indecente sau injurioase.

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.
Mesajul tau a fost trimis si va fi afisat curand.