Editorial
Nokia sau Noica?
de Ziua de Cluj, 21 ianuarie 2008, 23:25
Nu-mi amintesc de nici un politician care să fi pus în discuţie drumul, pe termen mediu şi lung, pe care acest oraş trebuie să-l urmeze.
“Bătaia” pentru investiţii
străine între d-nii Emil Boc şi Marius Nicoară, cu toate bunele intenţii pe
care, cu toată încărcătura pur electorală extrem de vizibilă, orice cetăţean de
bun simţ trebuie să le ia în calcul, nu exclude nicidecum o discuţie despre cum
dorim noi, cetăţeni ai Clujului, să arate peste ani urbea în care trăim şi unde
o să trăiască, probabil, atâtea generaţii care or să vină după noi. în acest
moment, din punct de vedere locativ, oraşul se poate împărţi în trei.
Avem, pe de o parte o identitate trasată de ideologii Partidului
Comunist, care - pervertind un sistem arhitectural normal - au construit
cartiere de blocuri pentru “oamenii muncii”. Numai că în spatele oricărui bloc
din fostele cartiere muncitoreşti zâmbeşte hâd comunismul şi acele cartiere au
ca finalitate doar dezumanizarea. După 1989, speculând nepriceperea dublată de
aviditatea de bani a diferitelor găşti de arhitecţi şi edili ai oraşului,
Clujul s-a umplut de monştri – blocuri între case, vile hidoase şi clădiri de
birouri total neintegrate în vreun “desen arhitectural” integrat în ceea ce
înseamnă specificul oraşului.
Aud că, recent, Comisia de Urbanism a CL a aprobat ridicarea de
zgârie-nori în urbea de pe Someş. Cum se vor împăca aceste construcţii cu
specificul oraşului, nu cred că-i mai interesează pe “celebrii” arhitecţi care
se luptă la baionetă să le proiecteze. Ce este, totuşi, straniu şi totodată de
neînţeles e faptul că cei responsabili de-a lungul timpului de dezvoltarea
oraşului au fost “cuceriţi” mai ales de obiective industriale de mari proporţii
care asigurau, pe de o parte, vizibilitate politică, iar pe de alta,
posibilitatea de a-şi mulţumi pe diverse căi clientela economică.
Niciodată vreun politician nu a luat în calcul posibilitatea ca Clujul
să fie altceva decât un amalgam de interese şi construcţii economice care nu au
de fapt nici o legătură unele cu altele. Niciodată populaţia Clujului nu a fost
consultată dacă acest oraş trebuie neapărat să devină un oraş muncitoresc, după
cum îşi dorea, în alţi parametri, chiar Ceauşescu. Nu-mi amintesc ca în istoria
post-decembristă a oraşului vreun politician să fi luat în calcul destinul
universitar şi turistic al Clujului, cu universităţi, centre bancare,
biblioteci, institute de cercetare, muzee, spitale şi centre performate de
tratament, restaurante, hoteluri, parcuri şi grădini, asemeni altor oraşe din
Europa.
Nu ştiu dacă vreun “factor de răspundere” a imaginat vreun proiect de
informare a opiniei publice prin care cetăţenii să poată afla ce beneficii
uriaşe pot aduce activităţile de “servicii”, mai ales că intrarea României în
UE poate asigura prin proiectele pe care le finanţează o bună parte a banilor
necesari întreprinzătorilor privaţi pentru astfel de afaceri.
O universitate de mare prestigiu naţional şi internaţional cum este UBB,
ai cărei studenţi rămân în Cluj după terminarea şcolii în proporţie de 90%, se
va sufoca într-un oraş industrial în care un colos de tip “Nokia” vine doar
pentru faptul că poate să-şi plătească muncitorii mai prost decât în Germania.
Oricum, românii care vor să muncească “pe bani” sunt de mult plecaţi în Europa,
aşa că muncitorii “clujeni” care vor lucra în viitor în parcurile industriale
vor fi din China sau ţări ale lumii a treia.
Cum va arăta Clujul având la
periferie chinezi, turci sau vietnamezi, rămâne să judecaţi Dumneavoastră. Sper
să nu fie prea târziu (dacă nu cumva este deja!) până un politician onest să
poată judeca valoarea adevărată a Clujului păstrând o axă de tipul
spiritual-material, în sensul re-gândirii în spiritul Noician, dacă doriţi, a
“civilizaţiei untului”, adaptată la oraşul nostru, sau în spiritul a ceea ce
spunea Al. Paleologu despre Europa care ni se propune, şi care va “inunda” şi
Clujul: o Europă uniformă, care îşi uită valorile istorice. “Există o barbarie
progresistă şi tehnocrată, care ignoră sufletul şi exigenţele lui. Organizarea şi stereotipia, pretins funcţionale, iată
ce ne pândeşte”.