“Originalități” ce costă

“Originalități” ce costă

De ce se înaintează atât de chinuit în România actuală? Ies greu și infrastructura, și reglementările în interes public, și normalizarea instituțiilor, și reprezentarea demnă!

Sau ies târziu, când alții sunt departe. Nepriceperea tronează, devalizarea țării se face sub oblăduire autohtonă, diversiunile abundă, încât unii sunt scoși în stradă, ca nicăieri, contra libertăților și bunăstării.

Este facilă invocarea trecutului. Desigur, administrația din România  era socotită coruptă deja în anii interbelici. Grav a fost și faptul că legionarii, comuniștii și băsiștii au eliminat din instituții vârfuri, pe motive politice, și au subminat tradiția de gândire sistematică, câtă era. După război,  au fost eliminate fizic sute de personalități, în închisori de sadism singular. Conducerea indigenă a comunismului a fost cea mai apropiată de evul mediu. Aici s-a recurs la naționalism provincial, când începea un nou val al democratizării în lume. Aici s-a ajuns la alternative nefericite de alegere: bădărani sau inși de bani gata, aventurieri sau suficienți.

Istoria atârnă greu, dar nu se poate pune totul în seama trecutului. În definitiv, de mai bine de două decenii se guvernează dincoace de “regim burghezo-moșieresc” și de “regim communist”, încât trebuie pusă frontal și dezlegată factual întrebarea: de unde vine piedica de azi?

Nu reiau aici analize pe care le-am consacrat în timp crizei din România  (vezi Explorări în actualitate, 1995; România actuală. O diagnoză, 2011). Plec de la constatarea că s-au săvârșit  cinci erori majore după 1989 (detaliat în A. Marga, Identitatea națională și modernitatea, 2018). Acestea alimentează și acum scindări în societate, ce nu au de a face cu naturala diversificare a intereselor și abordărilor și se manipulează copios.

Nu se distinge nici în 2018 între demantelarea une societăți opresive, cum a fost socialismul răsăritean, care se face aducând în față forțele inovative, și construcția unei societăți democratice, care se face democratizând.   Din revenirea salutară la economia de piață s-a dedus greșit că păzirea echilibrelor nu ar mai fi în răspunderea statului. Justiția este confundată cu un mijloc de reglare de conturi. Democrația, după ce a fost redusă la marketizare, este deformată în fel și chip. Articolele constituționale sunt utilizate și acum pentru a procura abuziv putere unor inși ajunși la decizii, care se opun de fapt schimbării.

Erorile se plătesc scump. Oricum, din ele au rezultat “originalități” costisitoare. Iată câteva, cu mai mare greutate.

Sursa majoră de neajunsuri stă în ocolirea legii fundamentale. Constituția  României este aidoma altor țări, dar sistemul instituțional ce a rezultat, ca urmare a interpretării arbitrare, este straniu. De aceea, ceea ce se petrece se înțelege greu și adesea eronat, mai ales de la distanță, când șansa informării acurate scade. Toate țările din regiune au parlamentarism, dar în România funcția de președinte își arogă, de paisprezece ani, atribuții nelegitime. Fiind slabe proiecte pentru cetățeni, se aspiră la control. Ocupanții nu doar „desemnează”, ci  vor să „aleagă” prim-ministrul, șefii justiției, ai serviciilor secrete. Nu se mulțumesc cu rolul de mediatori și vor guvern de uz propriu. Participă asiduu la bilanțurile organelor de reprimare și le dau sfaturi. Merg la Bruxelles  când se cer alte competențe. Portavocile declară prin lume cât de „corupți” sunt românii, după ce-i împiedică să-și normalizeze legislația. Toate acestea, în vreme ce alte țări sunt mai pluralizate, fără personalizări ale puterii și ceremonialuri grotești, și își văd de dezvoltare în interes public. Apelul la Constituție, pentru șmechereasca ei mânuire, este, oricum, original.

Toate statele au servicii secrete, dar în România ele sunt, ca urmare a abuzurilor de apărat, supradimensionate.  Sunt mai multe servicii secrete decât în alte democrații europene, cu mai mulți angajați, cu grade de general date până la banalizare, mai multe decât în armate majore. Dezvăluirile ce au început atestă că România nu numai că nu s-a eliberat de securism, dar noul securism este în ultimele decenii și în justiție, și în  media, în cultură, în universități, în ministere, poate mai mult ca niciodată. Cum să respire societatea când i se pune dinăuntru o frână atât de hotărâtă? Controlul ascuns, diversiunea exersată și „patriotismul plătit” sunt, orice s-ar spune, ca la nimeni.

Multe state aderă la noua Europă și vor să întruchipeze valorile ei. Lipsind o dezbatere serioasă de alternative și o competiție reală a actorilor, în România s-a creat, mai net decât în alte țări, curentul ideologic al profitorilor de Europa. După eșecul butaforiei regimului „cu șapcă”, ca să folosim expresia lui Radu Călin Cristea,  propagandiștii pretind posesia europenității. Nu se pricepe nici acum natura integrativă a democrației și a proiectului noii Europe. Dezvoltarea nu interesează, iar unii nu economisesc nici un mijloc pentru a opri schimbările din țară. Ei trag foloase private din plasarea „luptei cu corupția” în centrul politicii – fără să știe ce este corupția și cum se combate ea. Și fiind nu mai puțin atinși de aceasta precum unii pe care îi atacă! România a fost fraudată zdravăn, dar nu se recuperează prejudicii, ci se preferă macularea de persoane. Plasarea așa-numitei „lupte contra corupției” în centrul politicii este și ea originală.

Peste tot se acuză mediocrizarea ocupării funcțiilor și a onorurilor publice, dar în România actuală sunt recorduri. Statistica atestă că au ajuns la decizie absolvenți cel mult de mijloc. Inși de fapt mediocri conduc instituții, iar după plecarea lor se mai coboară o treaptă în exigență și se constată că “a fost abuz, dar anterior era mai bine”. Se preferă mituri, se cultivă titluri de carton – doar că mulți râvnesc la sinecură, nu la a da o operă propriu-zisă. Preferința  pentru lingușeală, oameni fără idei și supuși, de a căror ascensiune nefastă avertizau Stendhal, Thomas Mann și Tudor Arghezi,  este tot originală.

Peste tot în lume oamenii dezbat aprins. În România actuală este însă mai mult  o agitație stearpă. Lupta pentru performanțe atrage prea puțini, extinsă fiind lupta pentru funcții, care asfixiază până și inovația. Nici un eveniment nu este lămurit, încât te poți întreba: cum reconstituie istoricii trecutul, dacă unii falsifică chiar ceea ce se petrece sub ochi? Nu sunt în circulație doar „știri false (fake news)” abundente, ci pur și simplu ignorarea faptelor sau inventarea lor. Vioiciunea verbală trece la prea mulți drept cultură, iar logica se încalcă la fiecare pas. Nu se tratează tema în discuție, ci se alunecă la altceva. La discuția despre deciziile ministrului Tudorel Toader, de pildă, unii insistă pe stil, alții pe cine l-ar fi inspirat și pe orice, când litigiul este de fapt juridic, iar deciziile n-au putut fi contrazise. Sau, un alt exemplu, principalul jurist al „liberalilor” nu putea face față articolului din Constituție care prevede  „autoritatea” ministrului asupra procurorilor și cerea „să se adopte o lege în materie”. Ca și cum Constituția nu ar fi lege, iar libertățile, tripartiția puterilor în stat etc., pe care le asigură, nu ar trebui să existe până se adoptă o lege suplimentară! O viață publică axată pe “istețime”, confundarea unghiurilor de vedere și oportunism ieftin, în dauna gândirii precise și responsabile, este, de asemenea, originală.

 „Originalitățile” acestea costă. Ele țin de ruta pe care România a fost adusă, care nu are cum să dea alte rezultate decât cele care se văd!

Și rutele se pot corecta. Nu se poate face însă corectura decât restabilind democrația și democratizând mai departe societatea. Nu un ins sau altul va izbăvi țara, ci democratizarea. În definitiv, de ce nu pluralism? De ce nu ascultarea fiecăruia? De ce nu meritocrație? De ce nu limitarea mandatelor? De ce nu normalizarea justiției? De ce nu recuperarea pagubelor? De ce nu reconstituirea faptelor în locul măsluirilor? De ce nu...

Loading...
Etichete
Comenteaza