Prostul nu e prost destul...

Prostul nu e prost destul...

„… dacă nu e și fudul!” Ani nenumărați la rând, an crezut că este doar o hâtră parabolă populară, menită să-i taxeze pe cei care se împăunează cu merite care nu sunt ale lor. Până când doi savanți, americani de această dată, au găsit și fundamentarea științifică a acestei zicale.

Fenomenul nu este nici nou, nici inedit. Este cunoscut de multă vreme, cu mult înainte ca incompetenții să devină vedete la televizor. Deja Aristotel remarca cu înțelepciune: „Ignorantul afirmă, savantul se îndoiește, înțeleptul reflectează”. Un pic înaintea lui, Confucius statua că „Adevărata cunoaștere este a-ți cunoaște dimensiunea ignoranței”. Mai aproape de noi, Charles Darwin remarca cu dezamăgire: „Ignoranța generează mai des încredere decât cunoștințele”. Iar contemporanul nostru Stephen Hawking a pus punctul pe „i”: „Mai periculoasă decât ignoranța este iluzia cunoașterii”.

Fiindcă aceasta, și nimic altceva, este iluzia cunoașterii: prostia fudulă. Să mai ascultăm un citat, din Charles Bukowski de această dată: „Probleme acestei lumi este că oamenii inteligenți sunt plini de îndoieli, în timp ce proștii sunt plini de încredere”. Și să nu ne ascundem după degete: vorbim aici despre un alt concept, mult mai larg, decât simpla incompetență. Incompetent poate fi și un individ extrem de inteligent, dar care are altfel de tare: este excesiv de lipsit de încredere în forțele proprii, nu a învățat lucrurile necesare împrejurărilor sau momentului în care se află, sau este, pur și simplu… leneș! În schimb, o persoană mai puțin dotată din punct de vedere cognitiv poate, prin muncă stăruitoare și dăruire, să ajungă la un nivel de competență care să-i facă chiar cinste.

Fenomenul incompetenței, rădăcinile sale și manifestările atât de diverse au fost studiat în detaliu de către doi distinși savanți americani: David Dunning, profesor la Universitatea Michigan, şi Justin Kruger, specialist în psihologia socială, de la School of Commerce a Universităţii din New York. Ei au fost stupefiați de forța pe care ideile prostești o capătă în spiritul incompetenților (idei de genul îngerii sunt reali, Pământul este plat, laptele cu cacao este produs de vacile maro, vaccinurile provoacă autism, trebuie să purtăm coifuri din staniol pentru a ne proteja de undele extraterestre etc. etc.) și au elaborat o teorie asupra supraîncrederii și supraaprecierii, care a ajuns să fie cunoscută drept „Efectul Dunning-Kruger”. În termeni suficient de prozaici, teoria lor spune următoarele:

1.  Persoanele incompetente tind să își supraestimeze nivelul de competență.

2. Persoanele incompetente nu pot să recunoască nivelul de competență al celor cu adevărat competenți.

3. Persoanele incompetente nu își dau seama de incompetența lor. (După cum spune o glumă: „Prostia este precum moartea. Toți din jurul tău suferă, dar tu nu-ți dai seama de nimic”).

Teste făcute la Universitatea Cornell  pe un grup de studenți din toate categoriile (ușor de ghicit care au fost acele categorii…) au arătat că studenții cu un nivel ridicat de competență și-au evaluat corect prestația, în timp ce incompetenții au fost foarte consecvenți în supraevaluarea prestației lor. Din păcate, efectul Dunning-Kruger are efecte devastatoare atunci când vorbim despre domenii de mare importanță ale vieții publice, cum este politica. Dacă oamenii trebuie să-și încredințeze destinul în mâinile cuiva, către cine se vor îndrepta: către cel cu discurs inteligent, onest, plin de idei valoroase, unele chiar critice, sau către cel cu discurs împănat de încredere sforăitoare și neclintită în minciunile izvodite de incompetența sa cognitivă?

Cunoașteți răspunsul: către cel de-al doilea. Să vă relatez o întâmplare: un drag prieten de-al meu, dotat cu o inteligență sclipitoare și cu competențe profesionale care-l situează printre cei mai buni din lume într-un domeniu de maximă importanță pentru umanitate, se lasă mușcat de inimă de șarpele datoriei civice și candidează în alegerile parlamentare în urbea sa natală. Prin prisma gloriei sale mondiale și locale, succesul său pare garantat și el ține alegătorilor discursuri pozitive, mobilizatoare și inteligente. Dar… surpriză! De câștigat a câștigat oponentul său, un neica-nimeni parașutat acolo prin calcule electorale obscure. Cheia succesului: un discurs sforăitor, plin de încredere neclintită în prosperitatea aurită pe care partidul său o va aduce poporului.

Așa se face că clasa politică (nu numai românească, priviți oriunde pe această planetă!) este cotropită, tăvălită, înfulecată de incompetenții fuduli. Fudulia pare să nu mai aibă limite - amintiți-vă de cazul lui Gabriel Oprea, căruia nici cu zece prăjini nu-i mai ajungeai la nas, și care a fost oprit din delirul său fudul doar atunci când nesăbuința sa a cauzat moartea unui polițist. Incompetenții fuduli au învățat să mimeze competența (dându-și unii altora diplome care ar avea ceva valoare doar dacă ar fi tipărite pe hârtie igienică), priceperea (conducându-și singuri limuzina, chiar provenită din afacerile necurate ale fiului, și fără revizia tehnică la zi) și dăruirea pentru popor (vizitând locuri sinistrate în bărci trase de oameni,  încălțați cu pantofi cu toc cui).

Așa că, atunci când tot rostogolim retorica și desueta întrebare: „Pentru ce oamenii de calitate nu se implică în politică?” să nu uităm: deșteptul cel dubitativ este încă cu piciorul în aer, în timp ce prostul cel încrezător a făcut deja doi pași.

 

Loading...
Etichete
Comenteaza