Editorial

Qui tzac?

în 1990 singurul canal cu acoperire naţională, TVR, beneficia de un maxim de credibilitate prin prisma accesibilităţii sale şi prin comparaţie cu perioada precedentă. Mesajele trimise ajungeau la publicul vizat fără mari probleme, iar micile trucuri de atragere a oamenilor în faţa televizorului funcţionau de minune.

 Spre exemplu, ne aducem aminte cum, pe 9 iunie 1990, în timpul meciului România-URSS de la Coppa del Mondo, televiziunea publică şi-a întrerupt intempestiv emisia pentru a difuza imagini înregistrate cu titlul de transmisie în direct, care prezentau o vânzoleală de nedescris în Piaţa Universităţii, astfel pregătindu-se mediatic acţiunile horticole ale minerilor.

în zilele noastre, mediul informaţional este supraîncărcat şi creează o cacofonie în care consumatorilor media le este tot mai greu să aleagă grâul de neghină. Nici chiar când lucrurile care se întâmplă fac parte din firescul trecerii noastre prin viaţă - ca de pildă când moare un bărbat de 92 de ani, cu adenom de prostată descoperit, dar netratat la timp – nu putem să avem parte de o abordare decentă şi neexaltată a evenimentului.

Moartea Patriarhului devine temă de importanţă naţională, are jumătăţi întregi de oră în prime-time la jurnale, dă naştere la controverse scoase din joben de diverşi “nea cutare”, care profită de seceta de subiecte a presei pe timp de vară.

Personalităţi complexe, nu-i aşa?, Teoctist şi Iliescu ocupă în conştiinţa colectivă locul celor care au propovăduit pacea şi liniştea. Chiar şi atunci când pentru instaurarea păcii şi a liniştii a fost nevoie de lame de buldozer sau de Kalashnikoave cu muniţie de război. Târnăcopul a fost un alt instrument de nădejde în acele timpuri, fiecare dintre cei doi folosindu-se de el în maniere diferite. Patriarhul a păstorit, a plecat dintre noi, iar peste o lună se va alege altul, după alte şi alte scandaluri publice, cu care va trebui să ne obişnuim.

Ion Iliescu se comportă ca un june la prima tinereţe politică şi pune umărul din greu la un anumit parcurs al partidului său, mai bun sau mai rău, după cum se pricepe. Finalizarea dosarului mineriadei din iunie 1990 ar trebui să pună capăt carierei sale politice. Acum, la bilanţ, va trebui să tragem linia şi să adunăm toate pagubele pricinuite de liniştea instaurată în zgomot de marş mineresc. Să reflectăm la propăşirea României în ritm de galop pe loc, în timpul guvernării “zero” Văcăroiu.

 Să ne amintim de poziţiile lui Iliescu împotriva dreptului la proprietate, declaraţii care s-au rostogolit ca un bulgăre de zăpadă şi au sfârşit prin a băga adânc mâna în bugetul de stat, pentru plata de despăgubiri în urma unor procese de la CEDO. Să ne cutremurăm la amintirea graţierii lui Miron Cozma, în ultima zi a mandatului de preşedinte, într-un gest de suprem dispreţ faţă de bunul simţ al cetăţenilor şi de memoria celor ciomăgiţi sălbatic şi sistematic, din ordinul indirect al aceluiaşi Ion Iliescu.

Văzându-l acum, la 17 ani distanţă, Iliescu pare într-adevăr un om care s-a împăcat cu sine şi cu istoria pe care a creat-o. Drept urmare, îi vine greu să înţeleagă acribia unor procurori şi istorici care doresc să afle şi să răspândească adevărul. Cel mai de preţ pentru Ion Iliescu nu mai este puterea. Nici libertatea, pe care ştie că nu şi-o va pierde, graţie vârstei înaintate.

 Nici măcar prieteniile de partid, legate în zecile de ani de muncă birocratică şi politică. Ceea ce nu-şi permite să piardă este respectul celor care l-au venerat ani la rând. Ne sună şi acum în urechi refrenul muncitoresc “Iliescu-apare/Soarele răsare”, alternat când şi când cu câte un “Moarte intelectualilor!”. Energiile enorme pe care acest om le-a pus în mişcare au creat o solidaritate de invidiat în rândul maselor, de unde emana de altfel şi puterea lui Iliescu.

Apariţia lui Traian Băsescu şi coagularea energiilor masei în jurul unei personalităţi charismatice de semn contrar nu i-a picat deloc bine. Iliescu a încercat sacrificarea lui Băsescu pe altarul urnei de vot, dar şi-a calculat greşit paşii. în cele din urmă, cu toate pânzele sus, istoria îşi pregăteşte pentru Ion Iliescu şutul decisiv.

Bătrânul patriarh îşi va imagina serii de comploturi, aşa cum se petreceau ieşirile din scenă în vremurile tinereţilor sale biologice, va încerca să se redreseze trăgându-şi la apă adversarii şi nu va înţelege că ciclul vieţii sale politice a luat sfârşit.

Ultima replică va fi pusă în gura unui bufon, de dragul efectului teatral: “Cu voia Dumneavoastră, ultima întrebare pe listă: Qui tzac?”

Ultima ora

Ce fac prietenii tai pe ziuadecj.ro