România, între Sindromul Tourette și Marea Unire varianta 2.0

România, între Sindromul Tourette și Marea Unire varianta 2.0

Știți care este bancul care face din categoria „Bulă” proiect de stat? Cel în care politicienii visează cu ochii deschiși că România devine o voce puternică în corul european. Sau că primește un rol principal.

Ei, cum să ajungă să interpreteze un tenor rolul lui Tamino din „Flautul fermecat” dacă exersează zilnic câteva ore chemând găinile la boabe?

Cum să capete România certificat de competență dacă spune mereu că 2 x 2 fac 5, iar dacă îi atragi atenția că se înșală te înjură de mamă cu atitudinea unui prost fudul? Cum să câștige respect o țară fără țintă, fără proiecte, dar cu un vocabular de Sindromul Tourette?

Cine suntem noi, care ne pretindem atoateștiutori și nu suntem în stare nici măcar să sesizăm că alte națiuni – nemții, rușii, britanicii, ungurii etc – au obiective care nu țin cont de timp, conjuncturi, persoane și doctrine, obiective care traversează secolele? Iar dacă nici măcar nu pricepem ce e patriotismul, cum să devenim atleții lui?

Dacă printr-un joc spațiu - timp actualii politicieni ar fi parașutați în preajma anului 1918, urmașii lor de astăzi ar învăța cum a fost împărțită România, în urmă cu 100 de ani, între imperii. Consecința acestui pedigree de mutanți ar fi că în 2018, principala problemă ar deveni taxele vamale dintre chinezii din Bacău și portughezii din Fetești (n-am folosit alte etnii pentru a evita comentarii sterile).

În țara telespectatorilor pustiiți, ca să actualizez numele unei cărți celebre, politicieni mărunți și-au fixat Alfa și Omega în intestinul gros, alintat neapărat la tropice, imprimând viitorului României coordonate derizorii. Prin îngustarea interesului față de binele colectiv, reducerea acestuia la războiul pro/contra penali, pro/contra străini, pro/ contra libertate de clan se ratează un moment plasat de istorie la 100 de ani de la clipele astrale pe care clasa politică de odinioară nu le-a ratat.

Să fie limpede, nu minimalizez miza luptei anticorupție! Este crucială pentru repornirea unei țări jefuite. Dar nu poate fi singurul nostru proiect, căci tentăm eșecul. Chiar dacă binele colectiv este rezultanta conjugării feliilor de bine individual, lipsa unei clase conducătoare cu viziune subordonată interesului național va aduce actorii poveștilor de succes particular într-o stare perpetuă de nefericire căruia nu-i va găsi nimeni leacul. 

Iar dacă nu va deveni nefericire, va deveni inconsistență spirituală. Pe scurt, o populație care se bucură că-și încasează salariul, mănâncă bine, se uită la un serial străin și bârfește nenorociții de străini. Restul statelor UE privesc ceea ce le livrăm. Dacă nu ne văd mari, înseamnă că ne complacem în mărunțișuri, orbi la a sesiza potențialul de a redeveni măreți.

Lângă noi, rupți din noi, ca o mână smulsă dintr-un boxer talentat, basarabenii plâng de bucurie evocând unirea cu România, acum 100 de ani. Doar cu un ochi. Cu celălalt, plâng de necaz observând că doar o mică parte din leadership (spre zero) pricepe ce potențial uriaș are proiectul Marii Uniri v 2.0.

Aud mereu: nu e în interesul celor mari, nu e momentul, nu se mai poate negocia – toate explicațiile încep cu „nu”. Dar așa cum CNP-ul este genetica instituțională a unui om, așa este identitatea singura certitudine al unui stat. Iar identitatea nu se negociază. 

Peste Prut este România, iar dacă au un gram de creier, bărbăție și inimă, politicienii vor descoperi că acesta este singurul model de țară care ne poate face mândri de noi. Suntem în fața unui examen. Ultimul examen al României.

Articol publicat iniţial în evz

Loading...
Comenteaza