Editorial
Sărutul lui Iuda
de Ziua de Cluj, 04 iulie 2007, 23:25
Dacă punem la socoteală că, aşa cum chiar d-sa recunoştea, d-l Băsescu face parte, chiar şi tehnic vorbind, dintre acei “foşti comunişti”, care, din nefericire, sunt “sortiţi” să conducă România, adică acelei categorii de oameni aparţinând unui regim care nu a făcut altceva decât să urâţească societatea românească, suntem tentaţi, din start, cum e şi normal, să suspicionăm fiecare declaraţie venită de la Cotroceni.
D-l Băsescu are, de obicei,
relaţii destul de proaste cu realitatea care nu-i convine, iar dacă ar fi să ne
luăm după toate afirmaţiile d-sale în legătură cu PSD-ul, vom observa că din
punct de vedere politic, acesta nu ar avea, teoretic, nici un motiv să poarte stimă
unor “elemente” de bază ale Social-Democraţiei.
Chiar dacă asemeni lui Ortega
y Gasset, dl. Băsescu este, în adâncul fiinţei sale, adeptul ideii filosofului,
care spune că “a fi de dreapta sau de stânga sunt două forme de a fi imbecil”,
admiraţia d-sale pentru Ioan Rus&co. de la Cluj tot mi se pare una din cele
mai mari capcane politice puse la cale de un preşedinte care are capacitatea de
a privi rapace în viitor şi de a intui care i-ar putea fi adversarul pe termen
lung, în ţesătura politică actuală.
Căci luat în ansamblu, doar
grupul de la Cluj nu depinde în mod direct de lichelele presărate din belşug în
toată viaţa politică de azi. îmi este clar că la dl. Liiceanu preşedintele
apreciază, probabil, “distincţia aristocratică” cu care filosoful a ajuns la a
putea, materialiceşte vorbind, să concureze cu marii îmbogăţiţi ai erei
post-decembriste, după ce a devenit, pe căi mai puţin oneste, proprietarul
Editurii Politice şi, probabil, rafinamentul de a-şi boteza maşinile
ultraluxoase cu nume frumoase, extrase din cultura şi mitologia unor ţări pe
care le-a străbătut ca “bursier-disident” în timpul lui Ceauşescu.
Pe d-na
Mungiu o apreciază, probabil, pentru profunzimea celor scrise şi gândite de
aceasta, ca lider al Societăţii Academice Române, mai precis, pentru dovada
maximei democraţii şi “politicaly corectness” de a imagina, în “celebra” d-sale
piesă de teatru “Evangheliştii”, cum Iisus Christos face sex oral cu Maria
Magdalena.
Nu cred că d-l Băsescu nu
găseşte aici şi niscai valori “estetice” de admirat, dar, oricum există, un
anume “obiect al muncii” în pozitiva apreciere prezidenţială. Dar la grupul de
la Cluj? Care să fie, oare, miezul? Sinceritatea, ca şi cuvântul de onoare al
“primului cetăţean” al ţării sunt, deja, binecunoscute poporului român, chiar
dacă o parte a acestuia a ales să creadă la infinit într-un lup care
schimbându-şi părul va sări de-adevăratelea la gâtul haitei care priveşte cu
jind nevinovatul popor român, format din clasicele mioare. Celine spunea că
viaţa e o comedie şi că important e să ştii în ce act te afli.
Nu cred că această frază nu se potriveşte şi
în cazul de faţă. Numai că dintre toţi protagoniştii acestei “întâmplări” –
destul de hazlii în opinia mea -, doar dl. Băsescu ştie, şi el cu aproximaţie,
în ce act al desfăşurării comediei se află. Iar dacă d-nii Rus, Dîncu şi Puşcaş
au răbdarea de a scoate de la arhivă istoria ne-romanţată a relaţiilor,
amiciţiilor şi prieteniilor politice, şi nu numai ale d-lui Băsescu, vor
constata că o “zicere de bine” a acestuia la adresa cuiva, estetic vorbind,
seamănă destul de flagrant cu un veritabil “sărut al lui Iuda”.