Editorial

Schimbarea Europei și Europa schimbării

În locul privirii lucide în ceea ce este, la noi prevalează un discurs nerealist privind Uniunea Europeană, crezându-se, de pildă, că aceasta este aceeași cu proiectul din 1993.

Au apărut deja propagandiști care se izbesc cu cărămida în piept cât de „europeni" sunt și îi iau la rost pe alții că nu ar pricepe. Ca și altădată în istorie, se bate apa în piua dogmatismului, când realitatea este alta.

Acum, când nu numai Marea Britanie, mai înainte Grecia, dar și Polonia și Ungaria, chiar Italia, pun problema schimbării în Uniunea Europeană, noii politruci, rău informați și fără viziune, repetă locuri comune. Nu se ia în seamă faptul că Uniunea Europeană, așa cum a fost profilată la începutul anilor nouăzeci, a suferit o schimbare, iar acum este la răscruce. Nu se învață din evidența că țările cu inițiativă fructifică situațiile incomparabil mai bine decât cele aservite clișeelor.

Desigur, de la Nietzsche încoace mulți și-au legat soarta de evoluția Europei. Aceasta a fost privită preponderent istoric - invocând sursele ei identitare: „cultură greacă", „filoelenism al romanilor", „creștinism", „știință" la Nietzsche, „conceptul grec al individualității", „conceptul roman al justiției și cetățeanului", „conceptul biblic al persoanei umane" la Andre Philip, „moștenirea greacă", „moștenirea creștină", „moștenirea latină", „moștenirea epocii moderne", la Joseph Ratzinger - ca să amintim conceptualizări dătătoare de direcție. Economiști, sociologi, filosofi le-au convertit în abordări specializate.

La rândul meu, am promovat proiectul paneuropean ("Filosofia unificării europene", 1998). Apoi am arătat în ce condiții „declinul" Europei, prefigurat de Oswald Spengler, devine improbabil ("The Destiny of Europe", 2012). Ulterior am argumentat (Societatea nesigură, 2016) că doar democratizarea Uniunii Europene evită ce este mai rău.

Mă simt acum dator să lămuresc ce schimbare a suferit Europa în realitatea vieții după 1993 și ce este de făcut. Aceasta și pentru că am condus, ca ministru al educației naționale, închiderea primului capitol („Educație și formare profesională", mai 2000) din negocierile României pentru aderarea la Uniunea Europeană, am țesut relațiile și reforma unei universități semnificative, am participat la decizii europene și internaționale în materie. Fiecare se cuvine să lămurim ce se petrece.

Astăzi optimismul de serviciu al birocației și „spălarea creierelor" (brain washing-ul, spunea recent cultivatul economist Roger Bootle, în "The Trouble with Europe", 2016) împiedică împreună să se vadă noua realitate. La distanță limpede de acestea, trebuie distins mereu între identitatea istorică a Europei și politicile ce se revendică din ea.

Plecând de la această distincție apăr aici două teze. Prima: nu mai avem de a face cu Uniunea Europeană de început, căci proiectul însuflețitor al anilor '90 a fost părăsit odată cu extinderea indiferent de preț, cu politica austerității și cu noua constelație internațională. A doua: dacă nu se reorganizează democratizându-se și reafirmând Europa ca unitate în multiplicitate, din proiectul inițial, atunci Uniunea Europeană își reduce statura și dispare.

În 1984, într-un discurs în Parlamentul Spaniei, cel mai proeminent filosof de azi, Jürgen Habermas, atrăgea atenția asupra scăderii energiilor schimbării și crizei de lideri capabili. Noile persoane care ajung la decizie nu par a mai fi la înălțimea proiectelor. Din nefericire, temerea s-a confirmat. Bunăoară, Sarkozi nu a mai fost Mitterand, nici măcar Giscard d'Estaing, Barosso și Juncker nu au nicidecum anvergura lui Delors sau Romano Prodi, Helmut Schmidt și Angela Merkel nu sunt replicați la Bruxelles.

Așa stând lucrurile, atunci când trebuiau soluții creative, noii lideri europeni au luat în brațe ceea ce era facil. Odată cu demontarea tarifelor vamale adusă de globalizare, la sfârșitul anilor nouăzeci, ei s-au încredințat ideologiei sumare a globalismului, pe care neoliberalismul o rafinase. A urmat emergența Chinei ca supraputere economică, iar ei au recurs la expedientul extinderii neîntârziate.

A urmat refacerea potențialului militar al Rusiei și au decis îndreptarea spre Ucraina. Resursele au devenit problemă, iar ei au pus în mișcare austeritatea. Au luat măsuri înguste și au generat mișcările antisistem. Au întâmpinat critici în diferite țări și, în loc să le trateze argumentativ, au luat partea unor grupuri care nu se reprezintă decât pe sine. A venit noua migrație a popoarelor, în fața căreia stau perplecși. Pe continent se petrec mișcări de secesiune, iar ei nu au în orizont decât disciplinarea.

Noua Europă s-a schimbat și se află într-o lume schimbată. Dar Uniunea Europeană nu pune în joc soluții viabile nici la globalizare, nici la noua situație geostrategică, nici la noua evoluția politică și culturală din țările ei și nici la moștenirea ei. Nu este de mirare că inițiativa istorică a trecut deocamdată în alte mâini.

Ce vine de acum încolo? Condițiile generale ale vieții în lume continuă să se schimbe. Globalizarea este îmbrățișată de cele mai mari forțe economice - SUA, China, Japonia, Germania, Olanda, Coreea de Sud, Israel, Singapore, dar o „corectură", constând în sporirea rolului statului național, se produce pe nesimțite.

Statele Unite vor continua eforturile de consolidări în interior (domestics). Influența economică și strategică a Chinei sporește. Revenirea Germaniei și reafirmarea Rusiei înaintează. Japonia începe cursa profilării militare. Noi puteri - Iran, Turcia, Arabia Saudită, Brazilia, Polonia - pășesc pe scenă. Proliferarea nucleară nu a putut fi oprită.

Uniunea Europeană actuală a început, desigur, să-și asume o seamă de fapte. Inconsistența politicii austerității, amenințarea exit-urilor (mai nou a Germexitului!), cotitura în competiția globală, schimbarea din politica americană preocupă. Dar multe neajunsuri sunt încă prea puțin conștientizate. Mărirea decalajelor sociale chiar în statele cele mai dezvoltate, secătuirea albiei democrației, birocratizarea excesivă, ruperea politicilor de nevoile cetățenilor, slaba calitate a liderilor, absența viziunii își așteaptă antidotul.

Peste toate, însă, Uniunea Europeană are de asumat faptul că sursa majoră a dificultăților și neajunsurilor rezidă în precaritatea soluțiilor proprii și în erori. Acestea nu sunt nici mici și nici puține. Extinderea a fost de la o vreme în dauna integrării, în loc să o prelungească. Dezvoltarea instituțională a fost înlocuită cu lărgirea piețelor.

S-au încurajat dislocări de forță de muncă, care împovărează și mai mult țările care pierd specialiști. „Capitalismul de caravană" și invazia de produse de mâna a doua în Est sunt din capul locului contraproductive. Subsidiarizarea este stagnantă de mulți ani. Liberalitatea s-a rupt de meritocrație. Nu se mai fac analize responsabile, iar derapajele autoritariste sunt adesea flatate.

Nu numai că așteptatul "sfârșit al istoriei" nu a avut loc, dar schimbarea lumii nu se oprește nicidecum. Presiunile la democratizare (Pierre Mannent, "La Raison des nations", 2006), reprofilarea internațională a Marii Britanii, Germaniei și Franței (Andreas Wirsching, "Demokratie und Globalisierung", 2015), reasumarea de sine a națiunilor (Carlo Masala, "Welt-Unordnung", 2016), tendința de „euroexit" (Brendan Simms, Benjamin Zeeb, "Europa am Abgrund", 2016), intrarea în „geometria variabilă a supraputerilor" (Andrei Marga, "Ordinea viitoare a lumii", 2017) și, mai presus de orice, imperativul unui bilanț și al redeschiderii spre creație (Roger Bootle, "The Trouble with Europe", 2016) nu se lasă escamotate.

Uniunea Europeană nu poate face față dificultăților și neajunsurilor fără inovație instituțională care să convertească principiul subsidiarității și democrația în forme de viață. Acuzată justificat, noua maladie a „postdemocrației" (Colin Crouch) - adică acea situație în care, formal, se invocă principiile democrației, dar se impune de fapt voința de conservare a celor ajunși la șefii, care își creează plauzibilitate din "comerțul" cu prestațiile funcțiilor - pregătește alte explozii.

Relansarea Uniunii Europene trece de acum prin democratizare și subsidiarizare. Dacă acestea nu se întreprind cu competență, viziune și răspundere, Europa unită va rămâne la piața unică, în cel mai bun caz. Doar că piața unică, între timp instituită în diferite părți ale lumii, nu mai este suficientă pentru a asigura nici competitivitatea economică și nici civilizația care să pună în valoare moștenirile remarcabile ale Europei istorice.

Din toate aceste rațiuni, nu dogmatizarea unei realități pe cale de schimbare, ci luciditatea și deschiderea sunt de cultivat. Iar propaganda, intensificată oricât și cu costurile ce se văd, nu are cum să dea rezolvările de care este nevoie în noua situație a Europei și de care să beneficieze fiecare.

Publicitate

Adauga un comentariu

Atentie:
Mesajul tău va fi publicat după moderare.
ziuadecj.ro isi rezerva dreptul de a nu publica acele comentarii care contin atacuri la persoane, cuvinte indecente sau injurioase.

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.
Mesajul tau a fost trimis si va fi afisat curand.