Editorial
Statul pe butuci şi imposibila scăpare
de Ziua de Cluj, 10 ianuarie 2008, 22:14
Din ultima parte a guvernării CDR mi-a rămas clar întipărită în memorie o sintagmă repetată obsesiv la acea vreme de Cristian Tudor Popescu: disoluţia autorităţii.
Aveam un guvern minat din interior de democraţii conduşi, şi atunci
informal, de Traian Băsescu, un preşedinte de mucava, exasperat de atacurile
murdare ale unei prese diabolice, o situaţie internaţională care nu lăsa loc la
jumătăţi de măsură şi care obliga într-un fel autorităţile române să ia
decizia, complet nepopulară, a sprijinirii intervenţiei NATO în fosta
Iugoslavie.
Colac peste pupăză, isprăvile ortacilor lui Miron Cozma s-au reînnodat
peste ani cu o violenţă neştirbită şi avansau ameninţători spre capitală, în
timp ce jandarmii şi poliţiştii îşi culegeau dinţii din apele gri ale Jiului.
Puterile statului şi mecanismele sale de control social se vedeau minate din
toate părţile, iar populaţia pierduse orice respect sau frică de autoritate.
în accepţiunea sa curentă, statul este o entitate politică constituită
dintr-un teritoriu delimitat de frontiere, din populaţie şi dintr-o putere
instituţionalizată. Statul este titular al suveranităţii şi personifică din
punct de vedere juridic naţiunea.
Din perspectivă socială, statul este o instituţie a societăţii, dar şi
un instrument în conducerea socială. Slăbiciunea unui stat provine din
debilitatea instituţiilor sale, atrage după sine slăbirea mecanismelor de
conducere socială şi eşuează în a ţine laolaltă corpul social şi a-i oferi
şansa fortificării identităţii sale.
Statul român al începutului de an 2008 nu e cu mult mai puternic decât
cel de acum 8-9 ani. Parlamentul României, deşi reprezintă instituţia
fundamentală a oricărei democraţii, are un singur mare defect: este populat.
Autoritatea sa este sistematic adusă în derizoriu chiar de cei care îl compun,
efemer.
Nici preşedintele Băsescu, nici
presa cârcotaşă, nimeni nu contribuie mai eficient la declasarea Parlamentului
în ochii celor pe care îi reprezintă. Guvernul Tăriceanu II prilejuieşte
evocarea bancurilor cu tâlc despre Alinuţa, care fără mâini, picioare şi cu
ochii scoşi reuşeşte să se târască până în casă şi să mai îngaime legendara
replică “Mama, buba!”
Fratele mai mare şi rău, a se citi Căpcăunul din Dealul Cotrocenilor,
are oricum o putere limitată prin Constitutie, dar şi-o vede micşorată şi mai
tare atât de upercut-urile sub centură primite de te-miri-unde, cât şi de
propria inabilitate de a negocia cu celelalte componente ale statului.
Puterea judecătorească suferă din greu de pe urma unui hătiş legislativ
inextricabil, care se complică de la o zi la alta, făcând din actul juridic un
demers de Sisif pe culmile disperării.
Mai mult, slaba pregătire a unei părti din personalul juridic, obişnuinta
alteia de a trata lucrurile din perspectiva unică a propriei înavutiri şi
ping-pong-ul nesfârşit politico-mediatic face din puterea judecătorească un
muribund incurabil, deopotrivă detestat şi detestabil.
Perioada guvernării Năstase a însemnat o întărire semnificativă a fortei
statului, păcatul capital al acelui ciclu electoral situându-se în
diametralitate fată de starea actuală: statul, prin cei care îi populau institutiile,
acaparase totul, devenise autoritar şi începuse să îşi piardă dimensiunea de
personificare, din punct de vedere juridic, a natiunii. Tocmai o ultimă
răbufnire a celei din urmă, prin corpul său electoral, a reuşit să asigure
alternanta la putere, ce părea multora un ideal politic irealizabil. Prin
urmare, în două situatii diferite se manifestă două tipuri de disfunctionalitate
de egală gravitate, în cadrul desenat de acelaşi sistem constitutional.
în situatia unei coabitări, fie cu preşedinte şi Guvern de orientări
diferite, fie în cazul unei coalitii de guvernare, datul reciproc la gioale
blochează sistematic functionarea institutiilor statului, cu urmarea firească a
ştirbirii autoritătii acestuia. Dacă puterea este asigurată de un monobloc,
precum PSD-ul d-lui Năstase, atunci viata politică poate aluneca încet spre
limitele democratiei, cu consecinte dintre cele mai periculoase.
Pentru tăierea nodului gordian ar fi eficientă o singură sabie, care nu
ne este la îndemână: schimbarea Constitutiei. Din păcate, sunt cel putin două
motive pentru care dezideratul este atât de îndepărtat, încât pare aproape
inutil să-l dezbatem. întâi, noua Constitutie trebuie să fie emanatia aceleiaşi
clase politice incompetente care a creat-o şi pe cea de acum.
Mai mult decât atât, noua lege supremă va trebui votată într-un
referendum valid de un corp electoral dezafectat, amorf, incult, uzat, veşnic
adaptat la situatie, lipsit de vointă proprie şi incapabil să înteleagă
momentele importante din istoria sa politică.