Editorial
Tanti Lenuţa nu răspunde la întrebări lungi
de Ziua de Cluj, 29 iulie 2010, 22:15
Pe tanti Lenuţa v-am prezentat-o. E vânzătoarea de la ABC-ul din colţ, într-un oraş ponosit din Ardeal, care mi-a vândut 5 foi de hârtie de filtru pentru cafea, la o mie de lei vechi bucata, şi mi-a dat un bon fiscal pentru “cribite” după ce mă drăcuise gospodăreşte în gând şi o trecuseră toate apele încercând să afle cum funcţionează bazaconia aia de casă de marcat.
O tanti Lenuţa trăieşte în
fiecare dintre noi. Oţărâţi pe administratorii cu mână largă ai banilor
statului, slalomăm printre texte de lege alcătuite din cuvinte preţioase,
printre taxe, impozite şi plăţi de tot felul, ca să rămânem cu bani mai mulţi
în bilanţul personal.
“Optimizare fiscală la nivel
individual”, spunem noi.
“Evaziune fiscală”, spun, la
unison, legea şi fiscul.
“Mama lor de evazionişti!”,
spune Emil Boc.
“Vom face, vom drrhege, vom
lua măsurrhi, vom errhadica”, spune Sebastian Vlădescu, imitându-l, cu destul
talent, pe Mirrhcea Geoană.
“Când oi fi dat eu ultima
dată bon la careva?”, se întreabă în gând adevărata tanti Lenuţa.
“Un ibric = 57 de lei, un
polonic = 26 de lei, o tigaie = 156 de lei, o furculiţă = 11 lei, la toate se
adaugă TVA”, spune Direcţia Apelor Someş-Tisa într-o foaie de achiziţii de
produse de strictă necesitate pentru sinistraţi, cumpărate de la nişte
întreprinzători norocoşi în viaţă.
Cu entuziasmul devenit
legendar, Emil Boc a anunţat zilele trecute că guvernul analizează o măsură de
încurajare a colectării banilor la buget care constă în aceea că oamenii care
strâng bonuri fiscale de la magazine ar putea căpăta înapoi o parte din bani.
Ca orice idee creaţă a actualului guvern, povestea nu doar că nu ajută la
nimic, ci, mai mult, ar putea încurca. întâi de toate, măsura este ineficientă
pentru că nu va fi luată niciodată, la ritmul în care se mişcă birocraţia
guvernamentală. Apoi, toată numărătoarea bonurilor primite de la populaţie va
angrena un mecanism birocratic care presupune efort uman, salarii pentru
numărători, maşină de serviciu, benzină pentru maşină, stimulente pentru a
număra corect şi toată pleiada de cheltuieli pe care le presupune o armată
suplimentară de funcţionari. Nu în ultimul rând, propunerea dlui Boc este
departe de a fi cea mai eficientă metodă de combatere a evaziunii fiscale la
nivel de butic.
Dacă, într-adevăr, i s-a pus pata pe populaţia
semnificativă a tantilor Lenuţa, mult mai simplu ar fi fost dacă orice angajat
al fiscului ar fi mers să cumpere 5 foi de hârtie de filtru de la magazinul din
colţ, ar fi cerut bon fiscal pentru ele şi ar fi constatat cât de străină pare
casa de marcat vânzătoarei. Mai mult, dl Boc însuşi putea să-şi exerseze
vigilenţa civico-fiscală tocmai la bufetul din clădirea guvernului, unde aflăm
din presă că “nu se prea eliberează bon fiscal”, iar tonomaţii de la
iRealitatea au chiar filmat grozăvia. Măi, să fie!, taman sub nasul
Premierului...
Mi se pare cinic şi fabulos
că tema serioasă a conformării voluntare a cetăţenilor la rigorile fiscale a
ajuns să nu mai merite altceva decât să fie citită în cheie băşcălioasă sau în
contextul unei scene de teatru absurd pe care o jucăm cu toţii, la fel de
ipocrit. Să fim serioşi: de ce aş plăti eu TVA-ul, câtă vreme banii bugetului
de stat se scurg pe trasee financiare oculte înspre buzunare care nu-mi
aparţin? De ce oamenii fiscului şi-ar face treaba, din moment ce grosul
veniturilor lor lunare nu provin din fluturaşul de salarii, ci din buzunarele
unde se termină traseele financiare oculte pomenite adineauri?
Dar Emil Boc şi Sebastian
Vlădescu, ei de ce şi-ar pune capul pe tăietor în faţa poporului, când ştiu
prea bine că voturile se obţin prin PR instituţional (a se citi gargară
politicianistă), iar în cazul PDL 2012, probabil că nici măcar aşa? Tanti
Lenuţa, oare, ar avea vreun motiv pentru care să elibereze bonuri fiscale, câtă
vreme nimeni niciodată nu i-a cerut altceva decât să afişeze pe uşa magazinului
fraza aia tocită care spune că “fiecare cumpărător este obligat să solicite bon
fiscal şi să-l păstreze până la ieşirea din magazin”? Dar întreprinzătorii cei
norocoşi, de ce ar avea vreo pornire anti-economică să scadă preţul tigăii
sinistratului, din moment ce oricând se găseşte câte o direcţie departamentală
bucuroasă să-l plătească aşa umflat cum este?
Oare, nu cumva o parte din
întrebările retorice de mai sus au chiar şi răspunsuri, iar aceste răspunsuri
nu sunt legate de pensiile minuscule ale bunicilor noştri?