Editorial

Tribuna domnului Marino

 Trecut care a însemnat 14 ani în închisorile de exterminare şi apoi în deportare, la Luşeşti, în Bărăgan.

A ajuns la Cluj, după eliberare, prin căsătoria cu distinsa cercetătoare a simbolismului românesc, universitara Lidia Bote, care i-a devenit şi cea mai apropiată colaboratoare, creându-i o ambianţă caldă, propice creaţiei, şi ferindu-l, pe cât a putut, de tot ceea ce i-ar fi dijmuit timpul de lucru, având în vedere programul grandios pe care şi l-a propus. Este vorba, în primul rând, despre “Hermeneutica ideii de literatură” apărută, în final, în 6 volume.

Nu mai este azi nici un secret că Adrian Marino nu se considera un scriitor, ci un critic al ideii. Lupta lui principală se dădea pentru lucruri fundamentale, enciclopedice, care să stea la baza culturii şi literaturii române. Un aspect pe care un critic şi cercetător timişorean, Adrian Dinu Rachieru, îl evoca în excelentul său volum intitulat “Alternativa Marino”: “Adrian Marino şi-a construit, cu temeritate, un stil.(...) El s-a mutat în monumental şi nu se împacă, identificând lacunele unei culturi mici, cu respiraţia ei scurtă, gâfâită, ori cu gustul pentru fragmentarism.

Adrian Marino, un romantic cu mize pragmatice, ilustrează o tipologie cărturărească pe cale de dipariţie”. Pentru că alternativa lui Marino înseamnă aducerea Europei aici, acasă, prin opere fundamentale, nu o cultură bazată în ce mai mare parte pe folclor şi literatură poetică.

Marino, de asemenea, nu se considera un om politic. Ceea ce nu l-a oprit ca imediat după 1989 să facă parte din Alianţa Civică şi din Forumul Antitotalitar, alături de personalităţi ale luptei anticomuniste, precum Doina Cornea, Mircea Mihăilescu şi alţii.

Am ţinut să fac aceste precizări pentru a vedea la cine am apelat noi, câţiva ziarişti, pe atunci mai tineri, în a ne ajuta să edităm un prim ziar cu tematică de luptă pentru democraţie şi libertate. ªi, în ciuda timpului pe care ameninţam să i-l dijmuim, Adrian Marino a acceptat cu mare generozitate să fie directorul acestui prim ziar democratic din Cluj de după 1989, eu având să fiu numit redactor-şef, iar Victor Lungu secretar de redacţie.

 îndrumarea şi sfaturile pe care ni le dădea de câte ori simţea că o “luăm  pe arătură”, sau, altfel spus, citicile sale, erau făcute pe un ton glumeţ, bonom, uneori chiar se amuza de unele “invenţii” sau aprecieri, dar, de regulă, ne lăuda efortul, stimulându-ne activitatea. Ba chiar a aceptat şi organizarea, sub înaltul său patronaj, a unui curs pentru tinerii care băteau la porţile presei libere, curs finanţat de o fundaţie germană şi ţinut timp de trei zile la Casa Albă.

 A fost frecventat de circa patruzeci de tineri din mai multe judeţe ale Transilvaniei, între lectori fiind, alături de Adrian Marino, şi un ziarist din Germania.

Nu voi face aici analiza ziarului, dar pot să spun că a fost singura publicaţie locală care s-a ridicat hotărât împotriva acelei mari escrocherii numite “Caritas”, dându-i câteva lovituri mortale, mai ales spre final, când se publicau în ziarul care-l servea pe patron afaceri, liste false, decoperite de redactorii noştri. O satisfacţie poate fi considerată şi aceea că mulţi dintre tinerii care au trecut pe la “Tribuna Ardealului” s-au validat prin profesionalism, conducând astăzi ziare sau posturi TV.

De aceea, la cinci ani de la moartea marelui cărturar, neaşteptată şi dureroasă pentru toţi cei care l-am cunoscut şi ne-am bucurat de relaţiile privilegiate cu dânsul, precum semnatarul acestor modeste rânduri, îi aducem cel mai sincer omagiu.

Ultima ora

Ce fac prietenii tai pe ziuadecj.ro