Trump: dincolo de aparenţe (I)

Trump: dincolo de aparenţe (I)
Vizita preşedintelui Iohannis la Washington DC va fi amplu interpretată, sunt convins. Sunt la fel de convins că aportul ei la evoluţia pe termen mediu a României îşi va dovedi avantajele, în cazul valorificării transpartinice. Dar ceea ce mai trebuie înţeles este Donald Trump.

Act dificil, pentru că Trump nu a şlefuit niciodată contururile gândirii politice pe care o profesează, iar mass-mediei globale nu-i scapă o vocală ca reînnoit pretext de a-l minimiza în intelect şi conduită. Motive sunt. Vreau să trec dincolo de ecranul de aparenţe, şi refuz dramatizarea cu care Trump e înfăţişat la fel de impredictibil ca o ruletă din propriul Plaza Hotel & Casino.

Caricatura generată tinde să ascundă elemente-cheie din ceea ce pare a defini preşedinţia începută în ianuarie 2017. Cuvântul cheie la Casa Albă: pragmatism. Nu înseamnă că Trump va înregistra succese pe linie; dar nici nu avem în faţă sfârşitul Statelor Unite în versiunea lor postbelică. Realităţile sunt mai moderate. Votul pentru Donald Trump (pentru discurs mai mult decât pentru persoană) e un dublu şi paradoxal ecou al perioadei wilsoniene de acum un secol, cu precizie.

Pe de-o parte, reflectă un izolaţionism american născut din oboseala de a purta pe umeri, solitar, responsabilitatea unei ordini globale axată pe o etică în care economia de piaţă, societatea liberă şi democraţia joacă fără îndoială un rol axial, dar care e întâmpinată cu atât mai multă neîncredere şi critici cu cât ea serveşte preeminenţei americane. În al doilea rând (şi aici e paradoxul), pentru că spre deosebire de acum un secol, în lumea hiperglobală de azi, izolaţionismul este o imposibilitate.

Trump poate reconsidera reperele politicii externe americane pornind de la nevoile exprimate de societatea care îl votează. Rămâne în deplină legitimitate. Tinderea spre izolaţionism şi recalibrarea poziţiei SUA în interacţiunea cu actorii globali survine pe fundalul epuizării atracţiei exercitate de elemente considerate definitorii în ierarhia „frecventabilă" de valori.

Refluxul actual al apetenţelor pentru virtuozitate angelică (întodeauna în căutarea unor noi culmi de morală) lasă la vedere limitele unui sistem de gândire construit chirurgical după anii 60, imposibilitatea realistă a Binelui perpetuu, facticitatea corectitudinii politice atunci când ea pierde simţul recompensei (deci al valorii) şi o contestare vie a incursiunilor armate în colţurile îndepărtate ale planetei, cu ecou dens de Vietnam.

Adăugaţi consecinţele adânci ale crizei din 2007-2008. Doctrina neoconservatoare (clamând superioritatea modelului american şi necesitatea adoptării acestuia la scară globală, uneori prin intervenţii militare facilitante) s-a tradus prin alianţe dovedite toxice pe termen lung (mă gândesc la cu talibanii în Afganistan, la extremiştii religioşi în Irak), şi printr-o şapte războaie în ultimii 30 de ani. Nu există societate care să vrea să trăiască într-o tensiune permanantă şi atât de vie.

Îmbrăţişând imaginea anti-sistem (în care foarte probabil crede), Trump a putut arăta cu degetul spre disonanţele corectitudinii politice şi spre consecinţele neoconservatorismului. Când setul de idei exprimate a căpătat formă, politologii i-au putut detecta esenţa: era forma cea mai veche şi mai aspră de Republicanism, paleoconservatorismul, trăit în anii 20: protecţionism economic şi social, respingerea imigraţiei (înţeleasă ca ameninţare rasială), societate patriarhală, izolaţionism internaţional în numele suveranităţii.

Dacă politicile New Deal ale lui F.D. Roosevelt au pus capăt influenţei paleo, ea a rămasă activă până în anii 60 fără a recupera puterea politică, cu toate că era ilustrată de voci severe (ultima fiind Pat Buchanan) şi păstra teren fertil pentru renaştere în America profundă.

Distanţându-se principial de neoconservatorism, acceptând (cu o marjă de dezinteres) că alte societăţi şi culturi nu pot fi adaptate valorilor americane, refuzând complezenţa faţă de un Islam revendicativ, Trump pare să confirme reflexul paleoconservator. Timpul o va infirma sau confirma, dar între timp triunghiul Iran - Israel - Arabia Saudită, ghimpii Turcia şi Qatar, Rusia, China, tratatele de liber-schimb, NATO şi Uniunea Europeană se vor dovedi probleme mult mai complexe decât considerase Trump - candidatul.

Trump - preşedinte le descoperă cu vizibilă neplăcere. Însă noul locatar de la Casa Albă înţelege să-şi exercite responsabilităţile în primul rând faţă de naţiunea americană şi interesele ei, nu faţă de societatea internaţională, iar protecţia intereselor SUA nu ţine de o ideologie, ci de obiective politice precise, urmărite cu pragmatism ireductibil.

Iată de ce sugerez câteva chei de lectură.

(I) Ca principiu de guvernare, Trump intenţionează să reintroducă în politica centrală una din axele de gândire specifice Lumii Noi anglo-saxone, în plină diferenţiere faţă de Europa. Există în ADN-ul american genele unei respingeri instinctive a puterii centrale, provenite din specificul colonizării şi din profilul generaţiilor de colonişti emigraţi pentru a evita politica şi impoziţia religioasă a guvernelor din ţara de origine.

E spiritul lui Calvin, al lui Zwingli şi John Knox, e cel al sfântului Augustin, transformat pe Mayflower: puterea nu e un bine. E un rău necesar. Fortifică prin coordonare şi asociere, dar răpeşte din libertatea de origine, din drepturile naturale.

Dincolo de diversitatea sociologică, sentimentul public din ultimele decenii e defavorabil guvernului federal, perceput ca abuzându-şi repetat poziţia prin iniţiativele din sănătate, educaţie, prin intervenţii militare, deschiderea necontrolată a pieţei, şi prin favorizarea (sau impunerea) acelei corectitudini politice care, trecând de mizele electorale, a sfârşit într-o juridicizare sufocantă.

Americanii, în várii cazuri, nu se simt consultaţi, nici luaţi în seamă. Bătălia dusă pentru sistemul Obamacare (semn de civilizaţie, văzut din Europa) ţinea nu de beneficiile care decurgeau, ci de amploarea lui birocratică, de efectele limitate pentru o parte din populaţie şi mai ales de intervenţionismul guvernului federal în sfera libertăţii individuale.

Trump promite spargerea dinamicii centralizatoare şi revigorarea alternativelor. Calculul e dublu, atât prin a oferi putere statelor împotriva instituţiilor federale (ceea ce îi atrage susţinerea Republicanilor, niciodată iubitori ai omnipotenţei executive), şi de a oferi putere de decizie nivelului local, asociaţiilor, clasei medii, întreprinderi şi indivizilor.

Dacă stilul succint de exprimare a ideilor (similar celor 140 de caractere Twitter) şochează gândirea sofisticată a actorilor politici, sociali şi economici clasici, schematismul lor e mai degrabă o expresie de ancorare în eficient, în business thinking.

(sfârşitul primei părţi)

-------------------------------

Radu Albu-Comănescu este lector la Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Este specializat în instituţii şi guvernanţă, doctor în istorie şi cofondator al Cluj Business Forum.

Loading...
Comenteaza