“U” şi CFR. Fotbal pentru minte, inimă şi... literatură.

Este cel mai frumos slogan pe care a putut ieşi din sufletul mare şi chinuit de microbist. Un strigăt dureros şi trist, o iubire pe care n-o poate naşte decât dejnădejdea. Pentru că “U” Cluj este doar iubire, o iubire a unor clujeni insinguraţi care, de aproape 100 de ani, caută inima oraşului, crezând că este îngropată sub gazonul de pe “Moina”. O iubire pentru o echipă romantică pe care toată lumea o cunoaşte ca fiind iubitoarea jocului, nu a rezultatului.

De aproape 25 de ani sufăr în tribunele de pe “Moina”. Am avut momente de fericire, am plecat de multe ori vorbind singur sau dând cu căciula de pământ. Mi-am cărat acolo soţia şi copii, prietenii şi apoi studenţii. Am primit în schimb exact ceea ce am dus cu mine: visul că, într-o zi, lucrurile se vor schimba şi o să vină o mare performanţă. în anii trecuţi a fost ucis un suporter al CFR, anul trecut un cameraman a fost desfigurat de un gest barbar.

Sunt semne ale neputinţei şi ale unei frustrări pe care Şepcile roşii le-au acumulat deja de decenii. Atâta iubire şi nici un titlu de capioană! E aprope incredibil cum nu simt acolo în iarbă jucătorii plătiţi să fie eroi disperarea fanilor, disperarea unui oraş care visează din totdeauna la o mare victorie.

Stadionul a fost lăsat să se prăbuşească. Câtă pasiune în tribună, cât de puţină în teren! Jucătorii au fost risipiţi în lume şi ridică în picioare tribune îndepărtate de Ardeal: Păcurar, Florescu, Cociş, Jula, Szekely sau Giurgiu. Neluţu Sabău a încercat să facă ceva, dar a fost determinat să plece. Dar cum se poate transmite iubirea dinspre tribună spre cei cu sufletul în formă de portofel?

Scandalul banilor lui Becali a întinat istoria clubului. Mulţi suporteri s-au închis în casă şi duminica umblă năuci prin oraş încercând să evite stadionul la ora meciului. Nimeni nu vorbeşte, dar toată lumea ştie despre tarele unui management care nu a stimulat performanţa şi nici nuşi-a dorit prea mult victoria, cum spunea un cunoscut leitmotiv de pe vreamea ziarului “Sportul”.

Marţi după-amiază a fost la Cluj un meci fantastic, un tablou relevant pentru destinul dramatic al acestui oraş. Am stat la Bucuresti chircit pe un fotoliu, lângă un aparat de radio, şi am ascultat transmisia grozavei încleştări. Ultimele meciuri din liga secundă ale Universităţii m-au îndepărtat de visul de a vedea vreodată o finală importantă între “U” şi CFR, după care fanii celor două echipe să danseze îmbrăţişati pe străzile presărate cu berării. Aşa cum am văzut la Zurich astă vară mii de români îmbrăţişându-se cu italieni şi olandezi.

Mi-am adus aminte de profesorul meu de limba română din liceul de la Nasăud, unul din oamenii care mi-a sădit în suflet pasiunea şlefuirii cuvântului. într-o iarnă

m-a invitat la el acasă ca un fel de premiu pentru câştigarea unui concurs. Când i-am trecut pragul m-a invitat să-mi arate ceva drag în bibliotecă şi am înţeles că pentru asta eram acolo. Am crezut că este vorba de vreo carte rară sau de vreun volum de versuri păstrat de timidul meu profesor la sertar. Nu, cu mâna tremurând mi-a scos dintre cărţi o fotografie cu “U” Cluj, unde el fusese atacant. în seara aceea am renunţat să mai merg la admitere la Universitatea din Bucureşti.

Pe “Ion Moina”, marti s-au întâlnit sufletul şi mintea. “U” Cluj este suflet 100% , iar CFR este raţiune şi inteligenţă. La CFR, Paskany şi Mureşan au luat un proiect de la zero. Au pus totul într-un proiect făcut cu mintea. Nu au risipit speranţele şi visele unora, ci au făcut să vină oamenii spre stadion, au creat vise şi speranţe acolo unde nu era nimic. Mai bine de jumătate din cei douăzeci de mii de clujeni care umplu stadionul din Gruia acum speră că într-o zi vor putea să se mute de pe un stadion pe altul, speră ca în fiecare duminică o echipă din oraşul lor joacă acasă şi... câştigă.

Marţi seara, un prieten m-a sunat să-mi spună ce frumos s-a mobilizat “U” Cluj. După ce echipa pierde acasă cu echipe slabe de liga a doua, de ce reuseşte să joace atât de bine cu CFR? Să fie ura, ea să mobilizeze asemenea energii pierdute? Nu cred, i-am spus, deşi cea mai importantă caracteristică a urii este faptul că o avem la îndemână. Credem că iubirea ne solicită, ne angajează, ne consumă energia. Dar ne iluzionăm că ura e gratuită. Dar ura nu face copii, cum spune un poet, nici nu va naşte vreodată performanţă. La Şepcile roşii este probabil conştiinţa decăderii unui vis, a unui vis care se trezeşte doar în competiţie cu cei mai puternici.

Eterna rivală a Universitatăţii nu este CFR, cum spun crainicii neinspiraţi. Rivala este nepăsarea, lipsa de profesionalism, amatorismul, puţinătatea de spririt şi ambiţiile mici ale celor care populează în ultimii ani birourile, vestiarele, banca şi gazonul. Inima mare a micului Dorinel şi părul alb al lui Remus Câmpeanu înflăcărează iar Clujul. Dar parcă mi-e şi frică să sper.

Dar marţi seara fost o finală adevărată de Cupa României. Universitatea nu a fost învinsă, deşi a fost eliminată. “U” Cluj a câştigat această luptă cu propriile slăbiciuni. însă cred că a învăţat că trebuie să viseze mai mult. A fi campion este un proiect unde trebuie pusă multă minte şi nu ajunge să pui doar suflet, nu ajunge căldura care vine dispre sufletele dezgolite ale liceenilor din tribună.

Marţi nu au fost trei ceasuri rele, a fost o zi frumoasă în care inima oraşului s-a auzit bătând sub iarba verde de pe “Ion Moina”. A fost o înfruntare între inimă şi minte. Pentru două ore, fiinţa oraşului a fost acolo, pentru două ore oraşul a fost întreg.

E o toamnă nebun de frumoasă la Cluj, cum zice Horia Bădescu. Şi un fotbal pentru... minte, inimă şi literatură. Cântă, zeiţă...