Editorial

"Viteze" și „cercuri" - eufemismele redivizării Europei | Editorial de Valentin Naumescu

Nu știu care va fi componența exactă a nucleului central și a centurii periferice a noii Uniuni Europene, cea care se naște odată cu Brexitul, dar pot să anticipez fără teama de a greși că nucleul va fi format din țări dezvoltate iar periferia din statele mai sărace, aşa cum spune clasica teorie a sistemelor, în formularea sociologului american Immanuel Wallerstein.
Publicitate

Cu certitudine nu va fi invers și nu va fi nici măcar un amestec între ele, în care, pentru a da două exemple la întâmplare, Bulgaria să fie în nucleu iar Luxemburgul la periferie. Ţările bogate doresc astfel să se separe discret, fără să spargă formal marea Uniune Europeană dar creând una mai mică în interior, şi să reducă apoi fondurile alocate statelor mai sărace. Despre asta este vorba, în esenţă, spus foarte direct. „Ligile" şi regiunile istorice ale Europei se vor decanta în logica declinului ordinii liberale și a resuscitării abordărilor protecționiste ale lumii dezvoltate.

Nu luăm acum în considerare scenariile catastrofice în care Geert Wilders ar deveni premierul Olandei, după alegerile parlamentare din 15 martie (deși sunt șanse reale să se plaseze pe primul loc) sau în care Marine Le Pen ar câștiga, pe 7 mai, turul al doilea al prezidențialelor franceze. Ambele scenarii, dacă s-ar împlini, ar duce la crize uriașe, probabil insurmontabile, ale Uniunii în forma actuală, în care inclusiv „Europa cu două viteze" din White Paper-ul lui Jean-Claude Juncker ne-ar părea un vis frumos.

Să presupunem așadar că sondajele nu se vor înșela de data aceasta, așa cum s-a întâmplat anul trecut cu Brexitul și cu alegerea lui Donald Trump (e bine de știut, totuși, că o parte din alegători își ascund intenția reală de vot la interviuri, mai ales atunci când susțin candidați considerați de presa mainstream drept nefrecventabili) și că, în consecință, Olanda și Franța vor rămâne atașate Proiectului European. Atunci va avansa cu pași rapizi scenariul Europei concentrice, cel deja susținut public de primele patru mari state ale UE, adică Germania, Franța, Italia și Spania, în mini-summitul de la Palatul Versailles, simbolul gloriei imperiale apusene din "vechiul regim". Nu vreau să polemizez aici cu optimiștii negocierilor formale care vor urma, dar nu aș crede că Franța și Germania, ambele aflate în an electoral, și-ar permite să se facă de râs la Bruxelles în fața est-europenilor, după ce au anunțat deja care este opțiunea lor. Mi se pare clar că vor duce această opțiune comunicată public până la capăt și că au deja făcute calculele pentru majoritatea necesară în Consiliul European.

Dacă așa stau lucrurile, să încercăm să înțelegem de ce a apărut acest scenariu care neliniștește Flancul Estic și cam ce ar (mai) putea face România. Am spus și cu alte ocazii, o spun și acum, discursul conform căruia "Europa concentrică" are ca scop salvarea unității europene este o ipocrizie. Adevărata lui semnificație nu este salvgardarea Proiectului European în varianta lui actuală, ci promovarea unei forme de protecționism și delimitare a statelor bogate de cele sărace ale Uniunii. Din păcate, această departajare, această distanță protectoare, eventual reglementată într-o nouă ordine politico-instituțională, este ceea ce au început să ceară tot mai mulți contribuabili și votanți din statele vest-europene liderilor lor. Iar după experiențele electorale amare din Marea Britanie și Statele Unite, francezii și germanii au ajuns la concluzia că e mai precaut să facă rapid un compromis cu protecţionismul şi naţionalismul care cresc amenințător în Occident şi nu numai, oferind alegătorilor o variantă ajustată a Europei, care să exploateze vechea linie de diviziune Est-Vest. Există așadar o cerere politică și culturală în creștere pentru „Europa cu două viteze", în țările vest-europene, pe care noi, aici, ar trebui să o luăm în considerare cu toată luciditatea. Nu e vorba de vechile categorii de state Euro şi non-Euro, respectiv Schengen şi non-Schengen, care erau prezente și până acum, ci de diviziuni, protecții și delimitări mult mai clare, mai accentuate. Dacă ar fi fost vorba doar de ceea ce este în prezent, atunci Zona Euro în sine ar fi fost o categorie suficientă de delimitare şi nu se mai gândeau la alte „viteze" şi „cercuri". Dar nu este. Aș putea anticipa faptul că Grecia, de exemplu, nu va face parte din primul cerc al integrării, chiar dacă este un membru vechi al Uniunii, chiar dacă nu a fost comunistă și chiar dacă are moneda Euro.

Prezentarea publică a scenariilor UE-post Brexit și mai ales prefigurarea opțiunii franco-germane pentru Europa concentrică a polarizat Uniunea Europeană și a lăsat România suspendată, între polul statelor vest-europene care susțin oficializarea mai multor viteze, pe de o parte, și destul de vizibilul și arțăgosul Grup de la Vișegrad, pe de altă parte, cu patru țări postcomuniste având, toate, regimuri populiste, naționaliste, mai degrabă eurosceptice decât pro-europene. La summitul din 9-10 martie, de exemplu, premierul conservator polonez Beata Szydlo a reuşit să enerveze pe toată lumea, nu numai prin faptul că a fost singurul stat care s-a opus realegerii lui Donald Tusk în funcţia de preşedinte al Consiliului European (o premieră bizară în istoria UE, un stat se opune desemnării unui conaţional în cea mai înaltă poziţie politică a Uniunii) dar şi prin blocarea „infantilă" a comunicatului de presă al Summitului, după ce oricum decizia fusese luată.

România ar fi vrut desigur să adere la nucleul central, dar nu știe dacă va fi acceptată, iar reacția firească a Bucureștiului este să respingă din acest motiv Europa cu două viteze. În schimb, România nu ar fi dorit să ajungă în curtea euroscepticilor din Grupul de la Vișegrad, dar ironia situației face ca poziția ei să se apropie inevitabil, pe acest subiect, exact de cea a V4. Cu alte cuvinte, de ce te temi nu scapi.

Drama politicii externe a României pe tema viitorului UE este că scenariul Europei cu două viteze o împinge acolo unde nu ar fi dorit, lângă țările Grupului V4. Bucureștiul viza apropierea de nucleul european, într-o operațiune politico-diplomatică ce începuse de peste un an, dar eforturile discursive pro-europene ale autorităţilor române sunt periodic „dinamitate" de propuneri pe care România le găsește, pe bună dreptate, inacceptabile. Ca să nu mai punem la socoteală şi derapajele interne teribil de neinspirate şi de nocive din ultima vreme, pe linia încercărilor PSD-ALDE de salvare a corupţilor din închisori sau a celor trimişi în judecată, care alimentează vechea teză că România oricum nu are ce să caute alături de ţările din prima categorie şi că primirea statelor est-europene în Uniune a fost o greşeală.

Revenind însă la poziţionările României împotriva proiectelor nucleului, s-a întâmplat la Consiliul de Justiție și Afaceri Interne din septembrie 2015, când România a votat împotriva propunerii Comisiei Europene, alături numai de Ungaria, Slovacia și Cehia (Polonia s-a reorientat atunci în ultimul moment, guvernul liberal fiind oricum pe picior de plecare, după pierderea alegerilor, iar fostul premier Donald Tusk tocmai fusese desemnat preşedinte al Consiliului European), în chestiunea impunerii cotelor obligatorii de refugiați. Acum situația se repetă, propunerea unui model al Europei concentrice găsindu-ne de aceeași parte a opoziției la nucleul franco-german, alături de „rebelii" din Europa Centrală.

După cum vedem, interesele și viziunile diferite ale nucleului franco-german și ale Europei Centrale s-au ținut lanț, implicând şi România în această tendinţă centrifugă. Falia Est-Vest se dovedește adâncă și rezilientă, la mai bine de un deceniu de la extinderea Uniunii Europene. Unul din aspectele foarte vizibile (dar nu singurul), care ne afectează astăzi șansele de aderare la nucleul integrării, este neapartenenţa la Zona Euro. Probabil nu ar fi fost suficient să avem moneda Euro pentru a fi primiți cu brațele deschise în primul cerc (să vedem ce se va întâmpla cu Grecia sau Slovacia), dar ar fi fost foarte bine, acum, dacă o aveam. Zece ani cred că au fost destui pentru a introduce Euro, dacă am fi vrut cu adevărat, așa cum au dorit politic și au reușit trei state ex-comuniste relativ apropiate de nivelul economic al României, respectiv Slovenia (2007), Slovacia (2009) și Estonia (2011). Deci, nu ar fi fost imposibil.

Am văzut, aşadar, în ce direcţie merg lucrurile în Europa, cu sau fără voia noastră. Aş putea chiar avansa ipoteza că statele vest-europene se îndreaptă spre semnarea unui Tratat separat, care să instituie primul cerc al integrării şi, foarte probabil, politici noi (Apărare comună, antiterorism, controlul frontierelor etc.). Mica Uniune va lua treptat locul actualei UE extinse, fiind singura care va conta şi va avea relevanţă internă şi internaţională. Ca să respectăm întru totul teoria marilor sisteme, se va ajunge, de facto, la trei cercuri: nucleul central de 15-17-19 state (numărul nu are importanţă), înconjurat de un al doilea cerc al statelor membre pe care Wallerstein îl consideră grupul semiperiferic (diferenţa până la 27) şi, în fine, de un al treilea cerc, cel cu adevărat periferic, care contează doar ca piaţă de desfacere (ţările cu Acorduri de Asociere la UE, precum Ucraina, Republica Moldova sau Georgia).

Tema de casă pe care trebuie urgent să şi-o asume România, în faţa riscului acestei diviziuni interne a Uniunii Europene, este fără îndoială propria dezvoltare. Trebuie reduse decalajele profunde faţă de Vestul Europei, cele din viaţa reală, nu cele discursive. Şi România, şi Finlanda, sunt periferii geopolitice ale Uniunii Europene, ale Occidentului, şi aşa vor rămâne. Dar România este mai mult decât o periferie geopolitică.

Mă tem că, doar prin politică externă şi diplomaţie, nu vom putea evita rămânerea în afara primului grup al integrării europene. Dacă nu luăm taurul de coarne şi nu abordăm frontal deficitele istorice de dezvoltare ale României (justiţie şi stat de drept, educaţie, sănătate, infrastuctură, politică şi administraţie curăţate de corupţie şi impostură, scoaterea din ignoranţă a „României gurilor ştirbe" de care vorbea Gabriel Liiceanu, sunt convins doar ca metaforă, fără răutate ci cu înţelegerea caldă, umană, a nevoii de a ridica partea cea mai de jos a societăţii noastre), dacă nu vom face toate lucrurile acestea în anii care vin, bătălia pentru un loc central în Europa este deja pierdută.

Articol publicat iniţial în Revista 22 (nr. 10 / 2017, 14-20 martie)

Publicitate

Adauga un comentariu

Atentie:
Mesajul tău va fi publicat după moderare.
ziuadecj.ro isi rezerva dreptul de a nu publica acele comentarii care contin atacuri la persoane, cuvinte indecente sau injurioase.

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.
Mesajul tau a fost trimis si va fi afisat curand.