Yes, we can!?

Yes, we can!?
O dimineaţă splendidă de toamnă. Cafea cu lapte şi zahăr brun, fresh de grep, sală cu Dani. Ora 10 - momentul crucial al zilei - parcarea la birou, pe Eroilor. O bătălie cotidiană. Mergem pe un sistem de reciprocitate.

Cei care ajung primii la birou îi parchează pe ceilalţi, prin ghidare de la geam. Stau la pândă neregulamentar înainte de primul semafor, în faţa cofetăriei Carpaţi, şi îmi asum toate apelativele. Desigur, aş putea să merg pe jos, dar atunci n-ar mai trebui să merg la sală.
Un coleg îmi semnalează un posibil loc de parcare: “Se urcă unul pe dreapta! S-ar putea să plece! Stai! Nu ştiu ce face, îşi aranjează hârtiile, îngrămăditul. Gata! Pleacă! Hai repede! Hai!”.

Demarez şi cincizeci de metri mai încolo frânez brusc în dreptul locului de parcare încă ocupat. Mimând politeţea, aştept câteva secunde să se elibereze. Banda din stânga, pe acelaşi sens de mers, liberă. Totuşi, o maşină se opreşte în spatele meu, şoferul gesticulează frenetic, bliţează, claxonează. Mai hotărâtă, doamna platinată din dreapta coboară din maşină şi, într-un evident acces de furie, se îndreaptă vertiginos spre mine. Din fericire, locul s-a eliberat şi spiritele s-au calmat.
Câteva ore mai târziu, în aceeaşi zonă, un bătrânel la costum, de mână cu soţia, o doamnă distinsă, îmbrăcată într-un palton vintage-chic, cu tocă şi mănuşi de dantelă crem, striga, exasperat de un taximetrist care blocase mare parte din trotuar: Blocaţi tot nemernicilor! Nu lăsaţi loc pentru civili!
Cu o seară înainte, în Mănăştur, un proprietar de BMW sărea cu bâta de baseball la un taximetrist neatent, care îi zgâriase uşor maşina, fiind oprit cu greu de trei echipaje de poliţie. În Iulius Mall, “jaf ca în filme”, titrează toate canalele de ştiri.

Colegul nostru Soso, cel mai blând om de pe pământ, ne spunea deunăzi să ne documentăm cu toţii ca să ne luăm aparate cu eloctroşocuri sau măcar un spray paralizant, desigur în scop de protecţie.
Preşedintele e injurios şi bătăuş, poliţiştii îi scandează “javră ordinară”, opoziţia a adoptat stilul băsescian în încercarea nesăbuită de a-l învinge pe prezident cu propriile arme. De fapt, tot mai multă lume din spaţiul public face asta cu aerul că şi-a ieşit din ţâţâni şi nu îşi mai poate controla furia. O furie care se propagă devastator în societate. Peste tot se pot vedea manifestările acute de nervozitate ale unei societăţi măcinate de sărăcie, de corupţie, de jaf, de ticăloşie, de tupeu, de lipsa de speranţă.
Şi cei (mai puţini) care, la nivelul aparenţelor măcar, nu au atâtea motive de exasperare sunt contaminaţi de ceilalţi, înnebuniţi de nebunia lor şi dezgustaţi până la demobilizare totală de manifestările ei.

Când am absolvit facultatea, mă uitam oarecum arogant-compătimitor la prietenii mei, inteligenţi şi excelent pregătiţi în domeniile lor, care au ales să emigreze. În sinea mea, spuneam mai degrabă “Laşilor, plecaţi, dar nu ştiţi ce faceţi, nu ştiţi ce pierdeţi!”. Credeam puternic pe atunci că, inteligent fiind, bun profesionist, cu suficientă determinare, poţi reuşi în România chiar mai spectaculos decât dincolo şi, în plus, nici nu suferi drama dezrădăcinării şi despărţirii de cei iubiţi. Acum, după opt ani de maturitate în România, spun acelaşi lucru: Yes, we can! Da, putem! Dar cu ce preţ?

We can, dar cu un consum psihologic epuizant. Nu poţi “trăi bine”, chiar dacă punând problema în ecuaţii economice s-ar putea spune că ai reuşit, când în jur e o disperare atât de cruntă încât oamenii, indiferent de clasă, de pregătire sau de profil psihologic, îşi dau în cap pe stradă, încât oamenii nu mai sunt oameni. Aşadar, yes, we can, dar ce sens are într-o ţară în care nu poţi trăi frumos?

Ioana Romana Laurenţiu este partener la casa de avocatură Laurenţiu, Laurenţiu şi Asociaţii

Ioana Romana Laurenţiu
redactie@ziuadecj.ro

Loading...
Etichete
Comenteaza