Când Clujul fuge la capătul lumii

Când Clujul fuge la capătul lumii
La capătul lumii (europene), Dunărea convieţuieşte cu şi se leagă de Mare, încă mai luminează faruri, iar felinarele trăiesc printre sălcii sau pe plajă, dar despre aproape orice legat de realizări şi vârfuri de viaţă a oraşului se vorbeşte la trecut. Şi în asociere cu străinii.

Traseul românesc al fluviului şi punctul unde Dunărea se îneacă în mare sunt locuri unde până şi milionarii clujeni se retrag uneori din viaţa trasată prin grafice de BVB, iar Sulina devine orăşelul unde dai de firme de acasă, venite cu angajaţii în teambuilding ca să înveţe la sesiune de pescuit cum se lucrează în echipă.

"Parcă suntem în altă parte" (decât în viaţa de zi cu zi), e gândul care vine la o primă bântuire pe străzile celui mai estic oraş al ţării şi al Uniunii Europene - "Sweet Sulina", scrie pe zidul unei clădiri, inscripţie plasată lângă desenul roşu al unui far. Şi ceva e cu siguranţă "sweet" aici şi nu doar datorită ochelarilor de soare botezaţi ad-hoc "accesoriu Sepia" fiindcă dacă îi porţi parcă mergi printr-un etern asfinţit portocaliu şters. Străzile sunt prăfuite şi au nume de numere (Strada I, II, III, IV, "ca-n New York", ni se explică), faleza e bordată de sălcii şi străjuită de felinare, terasele se întind cuminţi de-a lungul arterei ce merge paralel cu Dunărea şi nişte vapoare care aduc a epave de copertă cu poveşti de mare se odihnesc pe celălalt mal.

Pus oficial pe harta Europei o dată cu instalarea Comisiei Europene a Dunării (CED), Sulina îşi leagă intrarea în civilizaţie de lumea internaţională: de la dalele negre de pe faleză aduse de englezi la câinii mici (tot de "import") ai căror urmaşi circulă vioi şi acum prin localitate, plus dezvoltarea economică. După CED apar străzi, diguri, uzina de apă şi reţeaua de apă potabilă, spitale, biserici, uzina electrică (Sulina e unul dintre primele oraşe din România iluminate electric). Poveştile despre oraş spuse de gazdele noastre se leagă de străini şi mai toate verbele sunt puse la trecut. S-a făcut, a funcţionat, a fost... De pildă, cel mai cu ştaif hotel al oraşului "a fost".

Scheletul lui gri golit de strălucirea de odinioară aşteaptă încă pe faleză investiţia lui SOV, care, se zice pe aici, l-ar fi cumpărat cândva, după ‘89. Deocamdată fostul hotel mai conţine doar nişte mormane de gunoaie şi are nişte (odinioară) ferestre bandajate acum de scânduri. "Sunt fantome acolo", te avertizează şcolăriţele cu ghiozdane roz, care trec prin preajmă în drum spre casă, dacă te aventurezi să faci nişte poze în imobilul a cărui structură te mai lasă încă să ghiceşti că, o dată, a fost altceva decât ruină.

Fostul cinematograf din vecinătate, cu care chiar şi cei mai tineri localnici au încă amintiri, e acum abandonat şi "De vânzare", după cum te anunţă bannerul uriaş, lipit ca un plasture prea mare pe un chip îmbătrânit. De pe Dunăre vezi fabrica de conserve. Fosta fabrică de conserve, mai precis. Acum nu prea mai producem. Importăm.

La Pensiunea albastră Ana, povestea curge simplu, pe fondul muzical al lui Chirilă. Gazda noastră, Nelu, e din Zimnicea. E director la o instituţie, dar în sezon de pescuit este la Sulina. Nu-i place marea, dar e un desăvârşit al paharelor de vorbă. Nelu e "master chef", ştie să gătească peştele în vreo sută de feluri (toate bune) şi are tot atâtea poveşti care implică neaparat vreo frumuseţe (cel puţin una). Oamenii de pe coasta estică sunt clar neam de marinari. E campion la mujdei cu sos roşu, storceag de somn şi plachie de crap, la ciorba de perişoare şi la borşul ca la Bucovina. La prima masă care ne-a gătit-o ne instruieşte: mâncăm înainte peştele, cu usturoi, apoi stropim farfuria cu zeamă şi savurăm ciorba. „Turişti n-am avut aşa mulţi anul acesta. Acum două săptămâni am avut o trupă de medici de la Bucureşti şi le-a plăcut la noi. Oamenii de la noi nu vin pentru că nu cunosc locul. În schimb, avem străini care vin să vadă minunile Deltei. Toată lumea s-a reorientat către servicii turistice în ultimii ani, şi-au făcut pensiuni, dar mai sunt multe de făcut ca să vină şi turiştii. Şi aici la noi, mai avem de investit, de dezvoltat, dar mai trebuie să tragem pentru asta", ne explică Nelu. Cu master chef-ul poţi orcând să treci de la mâncat la fabricarea de ţuică sau dulceaţă de gutui, la curăţat de peşte sau la curăţat de cartofi. Fără să ţi se pară că e o preocupare nelalocul ei pentru o vacanţă.

Dar poveştile sunt numai bune de amestecat cu cele ale pescarilor poposiţi la pensiune, în... teambuilding. Vreo 15 oameni care în viaţa de zi cu zi lucrează în Cluj la o companie din domeniul vânzărilor, Nasticom au venit în Sulina ca să socializeze în afara biroului. Discuţiile despre peşti ("atât de mari!") se amestecă cu fotbalul, cu micile nemulţumiri de la job şi faţă de şefi, cu recomandări despre cluburile din Cluj sau despre fondul clasei de plătit pentru şcoala copiilor. „Am venit în Deltă pentru că e un loc îndepărtat şi un punct bun de plecare pentru sudarea echipei. Când eşti la 1.000 de kilometri asfalt şi apă departe de casă, te deconectezi complet şi eşti în formă maximă de socializare după reguli de grup. Comunici mai mult, relaţionezi chiar dacă şi negativ şi înveţi ca individ, totul pornind de la o pasiune împărtăşită de cei mai mulţi membri ai echipei: pescuitul. Prin activităţile outdoor, angajaţii sunt încurajaţi să autodescopere calităţile colegilor dar şi pe ei însuşi, ies din zona de confort şi se implică conştient în dinamica grupului", ne împărtăşeşte Geo Ivanov, manager Evolution HCC, o companie regională de resurse umane care a descins la capătul lumii europene pentru a suda echipa Nasticom. Şi nu doar oamenii de vânzări sunt amatori de pescuit în Deltă. Oamenii de afaceri din Cluj se retrag şi ei ocazional pe canalele minunii naturale româneşti. Printre ei, Călin Buzoianu, care are aici o "coajă de barcă", după cum povestea omul de afaceri într-un interviu pentru ZIUA de CLUJ.

Vizita la Sulina e şi prilej de descoperit viaţa de noapte în birturile de provincie, cu tot cu personajele sale colorate. Aşa că dimineaţa de cafea e numai bună să asculţi o poveste în care un pescar de ocazie se împrieteneşte la un pahar cu un vâzător de sicrie sau cum peste noapte se transformă (în socializare din unicul bar deschis în zori) din om în vânzări în erou care tocmai s-a întors de pe frontul din Irak. Mulţi dintre locuitori şi-au adăugat la ocupaţie şi pe cea de oaspeţi de cazare, dar locurile disponibile au crescut invers proporţional cu vizitatorii: pensiunile s-au înmulţit, turiştii sunt mai puţini ca în anii trecuţi. Căţeii sunt în schimb mulţi şi prietenoşi, vin să te salute pe plajă, la terasă ori în faţa magazinului (bine aprovizionat, dar probabil unic, fiindcă seara se face invariabil coadă la casă). Unul dintre ei are atitudine aproape umană şi o cerere (pentru nu ştii exact ce - hrană sau doar afecţiune) exprimată doar printr-un scâncet scurt ca un punct.

Străzile sunt acoperite de nisip sau dale. Există parcări amenajate doar pentru bărci. Maşinile sunt o raritate, însă transportul în comun nu lipseşte. Microbuzul de duce din orice punct te-ai afla pentru 1,5 lei, la mare. Barca te trece Dunărea pentru 1 leu şi te debarchează la cherhanaua de peşte unde se livrează continuu capturi proaspete iar preţul nu ţine de soi ci e universal: 5 lei pe kilogram.

Plaja de septembrie e aproape pustie şi marea minunată oricum, când amestecă valuri şi culori, pescăruşi şi scoici închise. Cu pontonul de lemn şi cer nesfârşit, realitatea reproduce o carte poştală sau o pictură. Sau chiar o fi invers şi de fapt artiştii s-au inspirat din viaţă, nu viaţa de la artişti? A mai rămas un singur bar pe plajă şi mai vin din când în când turişti rătăciţi pentru o ultimă baie în mare înainte de iarnă sau pentru nişte poze în doi. Şi vremea e numai bună ca să porţi, cu picioarele în mare, pulovărul acela care pare de vară, dar nu e. Sau de toamnă, dar nu e. Marea şi plaja sălbatică de la Sulina recreează, cel puţin pe timp de noapte, cea mai căutată unitate de cazare: hotelul cu mii de stele, accesat mai ales de pelegrinii străini care nu ezită să campeze printre scoici şi pescăruşi în aşteptarea unei sirene cu ochi de Husky.

Din vârful farului vechi din Sulina - unde poţi să atingi instalaţia de lumină care cândva îi aducea pe marinari acasă - vezi şi Dunărea şi Marea, iar la parter îl cunoşti pe Jean Bart, cel care, prin scris, a pus pe veci locul în eternitate. Stelele sunt mai multe aici decât la Cluj şi mai strălucitoare. S-or fi crezând şi ele faruri...

Plimbarea pe canale e momentul cel mai aşteptat - pentru Delta adevărată, aceea unde ştii sigur că încă mai întârzie vreo doi pelicani, în ciuda faptului că mai toţi pescarii te-au avertizat că au cam plecat de acum prin ţările calde. Oaspeţii străini din Germania ajunşi acolo înainte cu o zi ne explică cam la ce să ne aşteptăm: "canal, canal, canal. Intersecţie. Canal, canal, canal. Intersecţie. Canal, canal... Pelicani!!!!". Dar asfinţitul pe Dunăre face toţi banii (30 de lei, plimbarea cu bărcuţa). De fapt, e ca în reclama la MasterCard - face parte din categoria aceea cu lucruri de nepreţuit. Nuferii albi se retrag timizi în urma valurilor lăsate de barcă, câte un cormoran vânează printre apă şi stuf şi desigur că nu toţi pelicanii au plecat. Nu înainte să îi salutăm şi noi. Cei avizaţi disting în păienjeniştul de stuf şi plante acvatice chiar şi un pescăruş albastru care e mai spectaculos ca în cărţile de biologie din facultate, după cum vin explicaţii pentru noi, neofiţii care nu am apucat să vedem minunea.

Cimitirul cu nume internaţionale pe pietrele de mormânt şi toate religiile, stă mărturie pentru perioada cosmopolită a Sulinei. Lângă mormintele evreeşti stau cele musulmane, ni se explică încă de la sosirea la pensiune pentru a înţelege că la capătul lumii europene este altfel. Locul care ascunde rămăşite din vremea de glorie economică a oraşului este situat în drumul spre mare şi te poartă prin toate religiile dar şi prin marina regală română şi iţi spune poveşti cu prinţese şi cavaleri din timpuri în care nepoatele de voievozi şi cavalerii englezi erau o realitate a locului.

Omul plajei, despre care cânta Chirilă la pensiunea azurie Ana, există. Fugit de la Bucureşti şi refugiat în Sulina, însurat şi cu o barcă în construcţie, Mihai spune că nu s-ar mai întoarce să locuiască şi să lucreze „în civilizaţie". „Mi-am luat concediu şi am venit acum trei ani la Sulina. Nu voiam să rămân, dar nu m-am mai întors în Capitală. Îmi spuneau colegii că sunt nebun, dar acum e atceva. Pescuiec, sunt liniştit, îmi împart timpul între mare, deltă şi meşterit la noua barcă", ne spune Mihai în timp de noi suntem fascinaţi de chipul său senin şi de părul negru pe care curgerea timpului l-a ocolit.

Capătul lumii e mai aproape decât aţi fi crezut. Un pic din el poate fi încă găsit la Sulina, unde chiar eşti în altă parte.

(Articol din arhiva ZIUA de CLUJ, autori: Kristina REŞTEA, Luminiţa SILEA)

 

Loading...
Comenteaza