CENTENAR: Povestea lui Avram Iancu. Omul care a refuzat onoruri personale, dar a cerut drepturi pentru români

CENTENAR: Povestea lui Avram Iancu. Omul care a refuzat onoruri personale, dar a cerut drepturi pentru români
Are statuie la Cluj și în multe alte localități. Dă numele așezării sale natale, dar și unor piețe, străzi; ba chiar și aeroportul clujean, al doilea din țară, se numește Avram Iancu. ZIUA de CLUJ vă spune povestea ”Crăișorului munților”, în cadrul unui șir de articole dedicate centenarului Marii Uniri.

"Unicul dor al vieţii mele fiind ca să-mi văd naţiunea fericită."

(Testamentul lui Avram Iancu, scris în 1850).


Oarecum poate părea bizar să începi descrierea unui om printr-un citat din testamentul său. Aceste cuvinte, păstrate în original la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca, sumarizează credo-ul după care și-a trăit viața cel supranumit "Crăișorul Munților".

Cel mai iubit dintre românii ardeleni

Avram Iancu a iubit intens poporul român, iar reciproca a fost valabilă în aceeași măsură. Dovadă sunt numeroasele cântece populare românești închinate lui Avram Iancu (acesta a și fost un iubitor al muzicii și un bun cântăreț, fiind însoțit, adesea, de fluierul său de cireș), dar și faptul că, pe timpul vieții sale, oamenii l-au urmat fără a clipi în lupte sângeroase, cu scopul de a obține drepturi pentru românii din Transilvania. După trecerea sa în neființă, a avut parte de funeralii naționale, fiind însoțit pe ultimul drum de un cortegiu impresionant. Tot ca semn al recunoașterii, localitatea natală, Vidra de Sus, a fost redenumită Avram Iancu.

Memoria colectivă nu a făcut întotdeauna dreptate tuturor personalităților care ar fi meritat să intre în istorie. Nu a fost cazul, din fericire, cu Avram Iancu, un alintat al sensibilelor doine și al cântecelor populare transilvănene. De aceea, din acest punct de vedere, poate că a răpit din lumina reflectoarelor colegilor de generație, alături de care a purtat revoluția de la 1848 în Transilvania. Acest lucru nu îi știrbește cu nimic din merite, dimpotrivă, arată faptul că, într-o istorie selectivă cu personajele marcante, Avram Iancu s-a detașat puternic în rândul generației sale. Avram Iancu a reprezentat un amestec de bărbăție, vitejie în luptă, carismă, sensibilitate, caracter nobil; deși a urmat școli superioare, a fost aplecat la nevoile oamenilor simpli și a luptat eroic, precum strămoșul său, Horea, pentru românii din Transilvania.

"Nu cu argumente filozofice și umanitare vei putea convinge pe acei tirani"

Născut la Vidra de Sus, în Munții Apuseni, în anul 1824, dintr-o familie de moți cu stare bună, Avram Iancu a urmat Liceul Piarist și Facultatea de Drept la Cluj, absolvind cu onoruri aceste instituții prestigioase. Își încearcă norocul în funcții administrative, precum cea de practicant la tezaurariatul țării de la Sibiu sau în funcția de cancelist la Tabla regească de la Târgu Mureș, unde reîntâlnește mulți foști colegi de la Cluj.

În devenirea sa profesională, a simțit din plin frânele care i s-au pus din cauza originii sale și a statutului de român. A ajuns până în locul în care să constate că lupta cu arme diplomatice și politice nu avea să dea roade pentru solicitările de recunoaștere a românilor în Transilvania. Avram Iancu a realizat, în ianuarie 1847, după participarea sa ca practicant la o ședință a Dietei din Transilvania, că lupta pentru drepturi trebuie să fie brutală, fapt care l-a determinat să afirme că "nu cu argumente filozofice și umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea lui Horea". După ceva mai bine de un an, în luna mai 1848, Avram Iancu vorbea în fața a patruzeci de mii de români, pe Câmpia Blajului, chemând populația să se ridice pentru a scăpa de iobăgie, pentru independență și emancipare.

Revoluția maghiară, izbucnită la 15 martie 1848, împotriva Curții Imperiale Habsburgice, în vederea obținerii autonomiei față de Viena și creării unui stat maghiar care să includă și Transilvania, a revoltat și populația românească, care nu dorea anexarea Transilvaniei la Ungaria și respingea continuarea tratamentului aplicat românilor, care erau națiune tolerată în propria țară, fără drepturi politice, religioase și economice.

În acest context istoric tulbure, Avram Iancu ajunge să strângă lângă el, cu ajutorul altor colegi intelectuali, românii care au acumulat frustrări ale lipsei de drepturi și libertăți și care, pentru ei și pentru urmașii lor, erau gata să sacrifice tot, în speranța unui viitor. Prezentul, oricum, nu le oferea nimic. Închegarea unei armate a românilor începe în satele din Țara Moților. Oamenii au fost convinși să se alăture fruntaților români ai revoluției, în speranța abolirii iobăgiei și obținerii de drepturi.

Avram Iancu i-a dus pe moți la Blaj

Organizarea moților prinde elan și, la data de 30 aprilie 1848, are loc Adunarea de la Blaj, prezidată de Simion Bărnuțiu, la care Avram Iancu participă însoțit de 2.000 de moți. După această adunare, moții reîntorși la casele lor refuză să mai lucreze ca iobagi. La data de 3/15 mai 1848, are loc Adunarea Națională de la Blaj, prezidată de episcopul ortodox Andrei Șaguna și de cel greco-catolic Ioan Lemeni. Avram Iancu vine pe Câmpia Libertății de la Blaj însoțit de circa 10.000 de moți, la adunarea la care au luat parte și Simion Bărnuțiu, Ioan Buteanu, Alecu Russo și Alexandru Ioan Cuza, viitorul domnitor al Principatelor Române. Rezultatul Adunării a fost redactarea unui memoriu, care să fie prezentat Dietei de la Cluj și Împăratului de la Viena, prin care se aducea la cunoștință, în mod formal, dorința poporului român transilvănean. Dieta de la Cluj decretează unirea Transilvaniei cu Ungaria, ignorând complet solicitările românilor.

Un mare rol în încordarea relațiilor dintre români și maghiari l-a avut masacrul de la Mihalț, unde sunt uciși mulți iobagi, care a avut un ecou puternic în rândul românilor. La începutul lunii iunie, Avram Iancu îndeamnă moții, aflați la târg la Câmpeni, să se înarmeze și să pregătească rezistența în munți. În Transilvania se organizează legiuni de luptă românești, iar Avram Iancu este prefectul uneia din cele cincisprezece astfel de legiuni create, respectiv Legiunea "Auraria Gemina".

La Blaj, în luna septembrie, are loc o a treia Adunare Națională, unde vor participa 60.000 de români pe Câmpia Libertății. Această adunare decide formarea unei gărzi naționale românești, pe lângă cererile anterior formulate.

La data de 10 octombrie 1848, conducătorul revoluției maghiare, Lajos Kossuth, dă un ultimatum românilor de revenire la ordine, dând, ca exemplu, înfrângerea de către maghiari a răsculaților sârbi. Reacția a fost tocmai contrară mesajului, îndârjirea fiind și mai mare în rândul românilor. Încep, așadar, confruntările sângeroase în Transilvania, cu victime atât în rândul românilor, cât și al maghiarilor. La Zlatna, românii sunt măcelăriți, fug din oraș, se reorganizează și revin pentru a se răzbuna. Avram Iancu intervine, pentru prima, dar nu și pentru ultima oară, pentru a stăvili furia românilor față de maghiari.

Lupte sângeroase împotriva maghiarilor

Evoluția evenimentelor a făcut ca, în contextul revoluției maghiare, transilvănenii și austriecii să se afle de aceeași parte a baricadei, respectiv să lupte împotriva maghiarilor. Lupta se poartă pe mai multe fronturi, cu victorii împărțite de ambele părți. Armatele comune româno-austriece avansează teritorial, pentru moment, în Transilvania, fiind eliberate orașele Aiud, Turda, Cluj.

Primăvara anului 1849 găsește armatele austriece împrăștiate în Moldova și Muntenia, iar armatele moților lui Avram Iancu, concentrate în Munții Apuseni și presate de către armata maghiară. Strângându-se menghina în care erau prinși românii, încep represalii sângeroase la adresa acestora. Maghiarii încep să execute mii de români, ca urmare a înființări tribunalelor de sânge, care pedepseau orice activitate de nesupunere față de maghiari. În acest context, rezistența din Munții Apuseni, organizată de Avram Iancu, Simion Balint, Axente Sever sau Ioan Buteanu, era esențială în lupta împotriva maghiarilor, care au înclinat serios balanța în favoarea lor. Armatele de moți au rezistat tuturor asalturilor asupra cărora au fost supuși de către maghiari.

La Abrud, în primăvara anului 1849, au loc 3 bătălii între români și maghiari, toate rezultând în înfrângerea maghiarilor. Un alt eșec al maghiarilor s-a derulat la Fântânele, în luna iulie 1849, aceasta fiind și ultima tentativă de atac împotriva moților din Apuseni.

Revoluția maghiară este înfrântă, ca urmare a intervenției trupelor rusești, chemate pentru susținere de către împăratul Franz Josef.

Arestat de cei cu care a luptat cot la cot

După înfrângerea revoluției maghiare, în mod surprinzător, austriecii decid să îl aresteze pe Avram Iancu, acest lucru întâmplându-se cu toate că au luptat pe aceeași baricadă. După ce este eliberat la presiunea populației, Avram Iancu pleacă la Viena în audiență la împărat, unde este primit cu onoruri. Cu toate acestea, Avram Iancu refuză decorația împăratului, solicitarea sa fiind aceea de a fi recunoscute drepturile poporului român și nu meritele personale ale sale, deoarece nu acesta a fost scopul luptei pe care a dus-o. Acesta a spus: "Nu m-am luptat pentru cruci şi favoruri, ci pentru eliberarea naţiunii mele". Ca urmare a refuzului său, Avram Iancu este expulzat din Viena. Cu toate că, ulterior, a mai fost îmbiat și cu alte posturi administrative, la Viena sau Sibiu, Avram Iancu, după același principiu, a refuzat.

Mii de moți, la funeraliile lui Avram Iancu

Dezamăgirea lui Avram Iancu la adresa austriecilor a fost imensă. După ce a purtat lupte sângeroase alături de aceștia, împotriva maghiarilor, rezultatul de după revoluția de la 1848-1849 nu a fost cel dorit de el și de români. Pentru aceștia, nu a avut loc nicio schimbare de statut, părând că luptele purtate au fost în zadar. Din această cauză, Avram Iancu se retrage în Munții Apuseni, unde rămâne până la moartea sa, fiind puternic marcat de evenimentele crude și de nedreptățile la care a fost supus poporul român.

Moartea sa a fost un veritabil moment de pelerinaj în Munții Apuseni, fiind însoțit pe ultimul drum de un sobor de 36 de preoți și de mii de moți. Avram Iancu a fost îngropat, la data de 13 septembrie 1872, lângă gorunul lui Horea, la Țebea, așa cum a fost dorința sa. Avram Iancu a murit alături de fluierul său de cireș și de o petiție către împăratul austriac, în 10 septembrie 1872, la Baia de Criș. În registrul Protocolul Morţilor al Parohiei Ortodoxe Române Vidra de Sus, scris de preotul local Vasile Gomboşiu, s-a consemnat decesul lui Avram Iancu, iar preotul a notat la numele celui decedat "Avram Iancu, Eroul Românilor". Prin testamentul său, Avram Iancu își exprimă dorința ca din averea sa să se construiască o Facultate de Drept pentru români, pentru a putea continua lupta pentru câștigarea drepturilor naționale.

 

 

Loading...
Comenteaza