Animalul lacom

Animalul lacom
| Foto: Faclia

Se vorbește fără încetare despre diferențele care există între om și animale. Scopul fiind, desigur, de a defini fenomenul uman, prin contrapunere cu restul regnului animal, precum și cu propria-i animalitate. Doresc să vă propun acum o diferență specifică, care nu dă bine pe blazonul umanității: omul este animalul lacom.

Animalele nu sunt lacome. Nu ai să vezi niciodată un tigru sau un urs încercând să se facă stăpân pe un teritoriu mai mare decât cel strict necesar pentru supraviețuirea sa. Nu ai să vezi niciodată un grup de balene albastre făcându-se stăpâne pe o zonă din ocean, clamând exclusivitatea hrănirii în respectiva zonă. Nu ai să vezi niciodată un castor construind baraje exclusive pe mai multe râuri, chiar pe mai multe continente. Desigur, vei putea vedea leii omorând un animal mai mare decât pot înfuleca odată; dar aici ne confruntăm cu o problemă tehnică, fiindcă este imposibil ca ei să înșface doar o ciozvârtă din respectivul animal… Oricum, de rezultatul vânătorii beneficiază și vulturii, și hienele, astfel că prețioasa carne, sursă a vieții, este judicios utilizată pentru binele general.

Omul este lacom. Dacă este să ne gândim bine, de când a intrat în era lăcomiei, comportamentul uman s-a abătut esențialmente de la normele comportamentului natural. Cândva, în vremuri imemoriale, omul era poate perfect aliniat cu normele naturii, existând în rând cu celelalte viețuitoare. Pe măsură ce au crescut posibilitățile sale de obținere a substanțelor necesare din mediu, pe măsură ce au crescut posibilitățile sale de a se face stăpân peste mediul natural, monstrul lăcomiei a crescut nestăvilit în om, punând stăpânire pe el și transformându-l într-o marionetă docilă. Însăși cartea sfântă a creștinătății (Geneza, 1:28) a dat puternic apă la moară acestei nefericite apucături omenești: „Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l".  În felul acesta, omul s-a pornit să se facă stăpân pe bogățiile pământului, dar, mai întâi de a împlini această nemernică lucrare, a înțeles, ca un prădător suprem ce este, că-i mult mai la îndemână să jefuiești fără milă ceea ce alții au obținut prin folosirea mediului natural.

Din lăcomia omului s-au născut marile imperii: asirian, persan, part, macedonean, incaș, aztec, mayaș, khmer, roman, mongol, mogul, turc, rus, francez, britanic, portughez, spaniol, austriac… și altele, și altele… Din aceeași lăcomie s-au născut marile migrații, în care popoare întregi, pe jos sau pe spinarea cailor, au brăzdat planeta, în căutarea prosperității și vieții îndestulate. Din această sângeroasă lăcomie s-a născut capitalismul, care a ridicat pe culmi încă neatinse aspirațiile de lăcomie ale ființei umane. Cancelarul imperiului britanic, Lord Cecil Rhodes (după care a și fost numit teritoriul african Rhodesia) a declarat cu emfază: „Dacă ar fi posibil, m-aș duce să ronțăi stelele!”

Capitalismul este cel care a adus două rele: a generalizat atitudinea prădalnică a omului la scara întregii planete, la fel cum a generat mijloace mult mai eficace de jefuire a planetei, sub imboldul lăcomiei omenești. Pentru întâia oară în istoria umanității, instrumentele de jefuire a mediului natural au ajuns să fie egale cu posibilitățile de dominare, împilare și jefuire a altor comunități și popoare. S-a ajuns la episoade stupid și inexplicabil de sângeroase, cum a fost nevolnica stăpânire belgiană asupra uriașului Congo. Episoadele de acest gen au fost curmate de mișcările de eliberare națională, care au dus la apariția de state independente, în care comunitatea națională se poate deda în voie la exercițiul lăcomiei.

Acesta a fost răul suprem pe care capitalismul l-a putut face umanității și propun să-l numim „democratizarea lăcomiei”. Dacă în Evul Mediu lăcomia era permisă doar stăpânilor feudali și ierarhilor religioși, dacă, în epoca modernă, lăcomia era la îndemâna protipendadei aristocratice, în epoca contemporană fiecare membru al societății deține, în pachetul său individual de drepturi democratice, și dreptul la lăcomie! Lăcomia, prin reflexul ei economic numit „putere de consum”, a devenit fundamentul economiei capitaliste, care trăiește mai degrabă prin stimularea lăcomiei oamenilor decât prin satisfacerea nevoilor lor stricte de subzistență. Omenirea aruncă cu nonșalanță aproape jumătate din alimentele pe care le produce și o parte și mai mare din bunurile industriale pe care le folosește. Resurse inimaginabile sunt blocate în proprietăți, obiecte și produse care satisfac lăcomii individuale, altfel glorificate și invidiate pe toate căile posibile.

Mai rău chiar, lăcomia a ajuns să fie o adevărată temelie morală a societății contemporane. Nu sunt admirați cumpătații, virtuoșii și asceții; sunt admirați lacomii care au reușit, pe orice cale, oricât de imorală sau de nelegală, să jefuiască suficient de mult încât să hrănească visele de lăcomie ale celor „defavorizați de soartă”. Cu averea sa obținută pe căi cel puțin îndoielnice, Liviu Dragnea este un campion al prostimii și sărăcimii, care îl adoră nu pentru inteligența, înțelepciunea și cumpătarea sa, ci pentru averea imensă pe care a reușit s-o strângă în numele unei lăcomii „sănătoase” (am pus ghilimele, fiindcă pentru mine lăcomia nu este altceva decât o imundă boală, cu grave efecte debilitante asupra moralității individului și comunității).

Omenirea este ca acel mujic din povestirea lui Lev Tolstoi, căruia boierul i-a dat șansa de a lua în stăpânire tot pământul pe care-l poate înconjura cu pasul până la apusul soarelui. Visând la bogăția sa viitoare, mujicul a ținut-o tot într-o fugă până la apus. S-a prăbușit la picioarele boierului, care n-a mai apucat să-l felicite pentru isprava sa: mujicul era mort, ucis de propria-i necugetare și, desigur, lăcomie.

 

 

Loading...
Etichete
Comenteaza