Cum distrugem, cum salvăm vieţi

Cum distrugem, cum salvăm vieţi
În calitatea noastră de mândră ființă cugetătoare avem, pe bună dreptate, oroare de moarte. Cu
toate acestea, o aducem o viața noastră în forme care de care mai oribile.

Una dintre acestea, și cea mai de neacceptat dintre ele, este uciderea colectivă, atentatul generator
de teroare. Istoria modernă a umanității este presărată de atentate dintre cele mai sângeroase,
posibile din cauza utilei, de altfel, invenții a lui Alfred Nobel: dinamita. Generic vorbind, explozibili cu
mare putere de distrugere concentrată într-un volum redus. De când acești explozibili cunosc o
perfecționare continuă (pot fi găsiți pe toate drumurile, la prețuri pe care orice terorist și le poate
permite), atentatele au devenit monedă curentă în exprimarea urii față de alte nații, alte religii și alte
culturi.

În statele occidentale, foste metropole exploatatoare, măsurile de control a circulației explozibililor
au dus la diminuarea riscului de atentate teroriste. Dovada este că, în lipsă de mijloace, teroriștii au
început să se încingă cu centuri false, doar pentru a provoca panică și a maximiza distrugerile. (Și
pentru a fi siguri că vor pieri sub gloanțele forțelor de ordine, desigur!). În ultima vreme, ei s-au
orientat spre soluții mult mai puțin costisitoare: banale autovehicule, de marfă sau de persoane, care
sunt transformate în instrumente ale morții, năpustite cu sânge rece peste aglomerările de pietoni.
Aici putem vedea în toată grozăvenia sa nebunia acestor suflete grav bolnave de boala urii, a
răzbunării și a terorii. Una este să te strecori între oameni și să fii primul care piere când acționezi
detonatorul, deci să nu ai nicidecum cunoștință de urmările josnicelor tale fapte, și este cu totul
altceva să te sui la volanul unui camion și să pornești pe promenada din Nisa o sângeroasă vânătoare
de oameni, care va lua viața a 85 de victime nevinovate, pe care le-ai putut privi în ochi cu
înverșunare și ură... Nu inamici înarmați pe câmpul de luptă, unde e fiecare pe fiecare, ci oameni
obișnuiți, civili neputincioși, care - la Nisa, Londra, Berlin sau Barcelona - erau pe străzi pentru vreo
celebrare sau pentru simpla bucurie de a trăi!

Până și banalul cuțit a ajuns armă pentru teroriști. În această săptămână însângerată au avut loc în
Europa atentate aproape de necrezut, la Helsinki și la Surgut (Rusia), înfăptuite de exaltați înarmați
cu cuțite. Banalul fier, unul dintre cele mai întâlnite metale din scoarța planetei (pe locul doi, imediat
după aluminiu), care a fost folosit de om pentru toate dezvoltările tehnologice care i-au adus
performanța și puterea de azi, a fost sublimat și în formă de cuțite sau autoturisme. Geniul creator al
omului, care i-a permis ca în doar trei secole să se ridice de la stadiul de utilizator de cuțit la cel de
utilizator de computer, nu a fost tot atât de performant în făurirea unei noi moralități, în care viața
unui individ uman să fie sfântă și mai presus de orice alt considerent, pentru toți indivizii cu care are
de-a face.

Fiindcă o altă formă prin care aducem moartea în viața noastră, și cea mai cutremurătoare dintre
toate, este sinuciderea. Cazul recent petrecut în România, aproape de București, este de un tragism
aparte. O mamă măcinată de depresie, însărcinată în cinci luni și disperată că va duce sarcina la
termen, a decis să se arunce în fața trenului. Tragismul vine din aceea că, în tulburarea ei, a dăruit
morții și cele trei vlăstare pe care le adusese până acum pe lume. Femeia era cunoscută cu suferințe
psihice, fusese chiar internată în spital. Avea un soț, ocupat, pare-se, mai degrabă cu crizele sale de
gelozie. Avea și o mamă, ocupată în mod sigur să lupte cu sărăcia. Nu știm dacă a mai avut membri
de familie sau prieteni apropiați, dar un lucru putem spune cu certitudine: ea a fost singură,
neajutorată, în fața bolii care-i măcina iubirea și respectul față de viață. Față de propria viață, mai
întâi, dar și față de viețile acelor gingașe ființe pe care le adusese pe lume sau creșteau, zi de zi, în
pântecele ei de mamă.

Și aici putem vedea povara supremă care i se poate arunca în spinare unei ființe umane: tragedia de
a fi singură, neînțeleasă, neluată în seamă, fiindcă este considerată o „persoană normală", care
trăiește conform normei comune, normă ce ne transformă pe fiecare dintre noi în consumatori de
elită și în reproducători ocazionali. Sărmana Alexandra nu a fost un reproducător ocazional, ea a dat
naștere la trei copii aparent sănătoși; dar nimeni nu s-a interesat cu adevărat de soarta acestei femei
îngenuncheate de boala ei, nimeni nu a intuit pericolul de moarte pe care această boală îl arunca
asupra celor trei fragede ființe care, în lipsă de orice protecție, și-au urmat, docil, mama în moarte...
La Barcelona s-a manifestat solidaritatea post-factum, zeci de mii de catalani ieșind în stradă și
scandând sloganul: „Nu mi-e frică!". Exact ce trebuia: cea mai puternică armă de luptă împotriva
terorismului este solidaritatea celor care ar trebui sa se simtă terorizați.

La Brănești, din păcate, nu s-a manifestat acea solidaritate care ar fi putut salva cinci vieți:
solidaritatea anticipativă, solidaritatea născută din grijă sinceră pentru semenul tău, din
responsabilitate pentru un destin care, până la urmă, te unește cu acel semen.

Fără îndoială, nu putem să interzicem explozibilii, sau trenurile, sau cuțitele, sau vehiculele pe roți,
pentru ca oamenii să nu se mai folosească de ele ca să curme vieți. Ar trebui în schimb, măcar
simbolic, să interzicem dezinteresul, nepăsarea, disprețul, cinismul distrugător, judecata pripită,
îndreptate împotriva vieții semenilor noștri. Poate am salva în acest fel chiar mai multe vieți.

 

Loading...
Comenteaza