Lucrul cel mai important

Lucrul cel mai important
| Foto: Faclia

Cel mai trăsnit lucru pe care l-am făcut în lunga mea carieră didactică a fost testul anual pe care-l dădeam fiecărei serii de studenți, fără nicio legătură cu materia studiată. Pentru mine era un test plin de învățăminte importante. L-aș numi „testul viitorului”.

Un test foarte simplu. Pe o foaie de hârtie, trebuiau să-mi înșire cinci lucruri deosebite pe care le va întâlni omenirea în timpul vieții lor. Pe urmă, le ceream să întoarcă foaia și să înșire cinci lucruri deosebite care li se vor întâmpla lor, în timpul vieții lor. Anii treceau alene și testul dădea, an de an, același rezultat deconcertant. Tinerii mei învățăcei dovedeau că erau foarte bine documentați asupra curentelor mondiale de opinie, fiind documentați în detaliu asupra ceea ce omenirea, în ansamblul ei, își dorea sieși pentru următorii 50 de ani. Cum s-ar zice, în acea jumătate de secol, toate problemele majore păreau a se rezolva și toate așteptările păreau a se împlini.

Nedumerirea începea după ce întorceam foile de hârtie. Tinerii care știau câte-n lună, câte-n stele despre viitorul umanității aveau o imagine sărăcăcioasă despre propriul viitor: voi avea un job bun, o casă mare, familie și copii, mașină tare, piscină. Eventual, credeau că vor călători și vor avea un animal de companie. Deși erau studenți la secția de elită a unei prestigioase instituții clujene de învățământ, niciunul nu se vedea parte activă la marile realizări pe care chiar ei le anunțaseră pe cealaltă față a foii. Dacă se simțeau capabili de inițiativă și antreprenoriat, nu se gândeau mai departe de o oarecare înjghebare în domeniul serviciilor sau al turismului.

O astfel de situație, în care oamenii sunt în detaliu informați, dar nu se văd în stare să pășească afară de pe cărarea bătătorită de toată lumea este, de fapt emblematică pentru întreaga speță umană. Desigur, am făcut mari progrese în lărgirea acestei cărări, precum și în încurajarea tinerilor să aibă curaj să se abată de la ea când simt nevoia. Nu pot să uit că vin dintr-o lume sufocată de idealurile comunistoide, care cereau ca fiecare fetiță să lucreze în fabrică la războiul de țesut, iar fiecare băiețel ‒ să devină mecanic de locomotivă. Idealurile și planurile de viață pot fi, acum, mult mai diverse, mai ample și mai îndrăznețe.

Dar… ce să vezi… par să predomine cu putere tot idealurile vechi de când lumea: familie, copii, prosperitate, confort, distracții. Și impresia mea (nesusținută, totuși,  de o cercetare statistică amănunțită) este că, cu fiecare an care trece, această dominație a consumului, a „realizărilor” de viață obținute prin mijlocirea banului, este tot mai mare. Și, un lucru de care sunt foarte sigur, capacitatea noastră de a dezvolta umanitatea din noi, de a valoriza propriul destin, prin efort și stăruință, nu au ținut pasul cu imensele posibilități materiale care ne stau la îndemână.

Vă vine să credeți că educația realizată prin înțelegerea copilului și apropierea de acesta este o idee nouă în spațiul modernității, o idee chiar mai tânără decât drepturile omului? Ea a debutat, probabil, cu Johann Pestalozzi, pedagog elvețian care a promovat educația continuă, formatoare, motivantă și moralizantă. (Întrebat de o domniță din lumea bună când este timpul de a începe educația odorului ei de 5 ani, el răspunde hâtru: „Doamnă, fugiți repede acasă! Tocmai ați pierdut cei mai buni 5 ani pentru educație!”). În anul 1900 taman, Ellen Key (Suedia) a publicat o lucrare extrem de valoroasă, întitulată „Secolul copilului”, în care 

pregătea una dintre cele mai importante emancipări a secolului al XX-lea: emanciparea copilului. Subliniind, în același timp, cât de importantă este educația formatoare, creatoare de valori și caractere.

Noi, azi, ne răsfățăm copii. Fiindcă sunt din ce în ce mai rari. Fiindcă ei „trebuie să aibă o viață mai bună decât noi”. Fiindcă am sărit în extrema opusă educației tradiționale și le acordăm atâtea drepturi încât nu ne mai rămâne decât să ne prosternăm în fața lor. Fiindcă am scos din mărunta lor lume morală conceptele de merit, de ierarhie și chiar de supunere, îi aducem la vârsta adultă gata nemulțumiți de propria viață, cu niște așteptări (eminamente materiale) care nu se vor împlini poate niciodată…

Noi, educatorii și formatorii, ar trebui să înțelegem că întreaga problemă vine de acolo că nu știm să-i învățăm pe copii și pe tineri să facă distincția dintre sensul vieții și scopul vieții. Sensul vieții este, pur și simplu, s-o trăiești (și da, aici vorbim despre familie, casă, și alte lucruri în bani măsurabile). Scopul vieții, în schimb, este ceea ce noi hotărâm să facem cu propria noastră viață. Aceasta este etapa cea mai importantă din devenirea oricărui individ: hotărârea de a alege obiectivul personal, farul personal care să-l conducă în viață. Acest obiectiv poate fi și dintre cele subsumate sensului vieții; dar familia, copiii, casa personală nu pot fi izbânzi personale până nu ai reușit să faci din acestea scopul existenței tale.

Degeaba te înhami la o viață de familie doar „fiindcă așa spune lumea”. Degeaba ai copii, dacă nu-ți faci timp pentru ei, iar casa este o corvoadă dacă gândul tău este aiurea… Tu ești cel care trebuie să cugete la acest fundamental aspect al existenței. Și trebuie să te informezi, să te sfătuiești și, mai ales, să cugeți. Altfel, o viață, oricât de prosperă și de glorioasă ar fi ea, este trăită degeaba dacă nu ai aflat care este lucrul cel mai important din ea.

În lipsa lui, visezi și te străduiești de pomană.

 

Loading...
Etichete
Comenteaza