Nokia, sau capitalismul nomad şi obiceiurile locului

Nokia, sau capitalismul nomad şi obiceiurile locului
În 2008, când au deschis fabrica de la Jucu, finlandezii ştiau prea bine unde vin. Într-o ţară în care contractele cu instituţiile publice au clauze de confidenţialitate valabile chiar şi la ani buni după reziliere, lipsa de transparenţă a autorităţilor este regula de căpătâi a oricărui funcţionar, fie el unul mărunt sau din fruntea bucatelor.

La început, s-au bucurat, câtă vreme avantajele erau de partea lor: faptul că nu erau obligaţi să discute cu nimeni înainte de a lua decizia de a închide fabrica, compensările mizerabile de care vor avea acum parte foştii angajaţi sau condiţiile austere de muncă, matrapazlâcul birocratic prin care o bună parte dintre angajaţi nu figurau pe statele de plată ale Nokia, ci ale unei companii de leasing de personal, toate au făcut parte dintr-un pachet de beneficii negociat de partea română de parcă ar fi fost o afacere a unei organizaţii secrete. Plus mult-povestitele clauze secrete despre presupusele ajutoare de stat primite (legal sau ilegal) de la statul român. Opacitate totală, înainte, în timpul şi după semnare.

Senatorul Marius Nicoară se găseşte acum să critice actuala conducere a CJ: cică ar fi plecat pentru că erau nemulţumiţi că nu s-a făcut pista de 3500 de metri şi că nu avem terminal cargo la aeroport, pentru că Nokia ar fi dorit să aterizeze la Cluj avioane mari pentru transporturi intercontinentale. Este posibil ca fabrica să se fi închis oricum, dar nu strică să mai înfigi un cuţit în spatele adversarului. Dl. Nicoară nu a găsit altceva mai bun de făcut decât să alunece, conform regulii de aur a politicii din România, pe panta demagogiei de partid, aşa cum odinioară o făcuse fostul său prieten şi aliat politic, Emil Boc. Vă aduceţi aminte, desigur, cu cât băţoşag păşea dl. Boc la deschiderea fabricii şi lua caimacul electoral al evenimentului, luându-i faţa preşedintelui CJ, rămas gură-căscată în faţa tupeului afişat de ţanţoşul primar al Clujului. Dl. Nicoară rămânea cu beneficiile accesorii ale negocierilor, însă a rămas lefter în plan electoral. A trebuit să se mulţumească cu un sejur de 4 ani într-un Senat în care s-a simţit, câteodată în cel mai propriu sens al sintagmei, ca într-un cinematograf de pornoşaguri: e plăcut înăuntru, dar e ruşinos la ieşire.

Dl. Nicoară ar avea de ce să-i fie ruşine. Practica aceasta care statuează munca birocratului
la nivelul unei oculte locale, netransparentă şi colcăind de secrete murdare, se află în ADN-ul funcţionarului român şi poate fi extrasă doar cu voinţa sănătoasă pentru transparenţă instituţională a unui cap limpede ajuns la conducerea autorităţii. Dl. Nicoară a preferat să o lase moartă. A preferat să negocieze pe sub masă acte cu titlu oneros, ale căror efecte le văd astăzi câteva mii de noi şomeri apăruţi peste noapte. Toţi cei care se întreabă cum de s-a aflat despre închiderea fabricii decât la anunţul oficial ar trebui să-l întrebe pe dl. senator ce scria în contract despre o atare situaţie. La fel, cei nemulţumiţi de tratamentul de care au parte acum, cu mizilicurile compensatorii, ar trebui să-i ceară socoteală pentru că nu a pus nici o condiţie în această privinţă, în cazul delocalizării.

De aici ni se trage. Corupţia şi opacitatea în administraţie sunt boli cronice pe care omul simplu nu le simte în viaţa de zi cu zi. De multe ori, nici când efectele lor devastatoare se abat chiar asupra lor, oamenii nu reuşesc să stabilească relaţia de cauzalitate corectă între cauză şi consecinţe. În cazul de faţă, principalul vinovat o fi dl. Nicoară, însă ar fi nedrept să fie găsit doar Domnia Sa ţap ispăşitor. Practicile incriminate sunt omniprezente, iar guvernul actual continuă o tradiţie nefastă a nepotismului, a gangrenei corupţiei şi a înţepenirii proiectelor la nivel de vorbe. Din aceste cauze, infrastructura României a rămas la nivelul de acum 100 de ani, fie că vorbim de infrastructura de transport, de cea medicală sau educaţională.

Costurile mici cu forţa de muncă sunt şi ele istorie, deşi reprezentau un avantaj competitiv important al României, chiar şi pe vremea când Nokia dădea Bochum-ul pentru un sătuc pierdut printre colinele Ardealului. În ultimii doi-trei ani au existat destule semne venite din partea investitorilor, menite să pună în gardă guvernul care să accelereze dezvoltarea infrastructurii şi să gândească o altfel de politică fiscală, cu accent pe stimularea muncii. Dacă s-ar fi început cu schiţarea unei strategii corecte şi coerente încă din 2009, când toată lumea ştia înspre ce tulburări mondiale ne îndreptăm, astăzi secretele din contractul Nokia poate că nici nu ne-ar mai fi durut atât de tare. Mercedes nu s-ar fi oprit în Ungaria, din pricina lipsei autostrăzilor noastre, Ford ar fi început producţia la Craiova la foc continuu, pentru că ar fi avut pe unde să-şi scoată produsele din ţară, banii la bugetul statului s-ar fi înmulţit, salariile nu ar mai fi trebuit tăiate atât de dramatic, ieşirea din recesiune s-ar fi petrecut după două-trei trimestre, TVA-ul nu ar mai fi trebuit mărit etc. Cu o birocraţie mai suplă, cu şefi numiţi prin concurs şi activitate transparentă, proiectele cu finanţare europeană ar fi putut asigura un aflux sănătos de bani în economie, iar România ar fi încetat să mai fie ţara de la marginea Europei care îşi împarte frăţeşte infractorii de drept comun cu restul Uniunii. Am avut o şansă uriaşă, despre care până ieri dimineaţă nu aş fi zis că am pierdut-o încă.

Închiderea fabricii de la Jucu este semnalul că viaţa, aşa cum o ştiam noi, se apropie de final. Oricâte alte motive ar fi avut finlandezii să plece (ineficienţa proprie, deciziile de business haotice din ultimii ani, debusolarea evidentă a fostului lider mondial, ajuns fulgerător pe locul 3, cu perspective să cadă şi mai mult etc.), ne trezim în mijlocul unui tumult global, în care "capitalismul nomad" este paradigma dominantă în care evoluează marile industrii. Ironia sorţii, expresia a fost folosită prima oară de fostul ministru de Finanţe german Peer Steinbrück acum trei ani şi nu m-aş mira să o redescopăr reşapată din gura d-lui Boc, de pildă. "Întăriţi-vă statul!", tuna nu demult un mafiot televizoristic şi subţire.

Surprinzător, nu doar că era un sfat bun, dar este şi ultima soluţie. Din "capitalismul nomad", cunoscut în medii cu papion drept "libertate de circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor în interiorul frontierelor UE", simţim astăzi latura dureroasă, după ce în 2008 îi vedeam beneficiile. Pentru tragediile acestea, atunci când se întâmplă, corporaţiile nu pot fi trase la răspundere. Corporaţiile sunt entităţi economice fără suflet, ele doar se folosesc de suflete pentru a obţine profit. Asta e natura lor şi nimic nu le poate fi reproşat pentru asta. Naivii care sunt convinşi de contrariul prin campanii ticluite de PR, CSR şi alte iniţiale misterioase n-au decât să rămână senini în ignoranţa lor. Vinovaţii sunt, întotdeauna, oamenii care conduc statul. Prost şi netransparent. Ei sunt responsabili cu sufletul. Cu cel individual şi mai ales cu cel colectiv, naţional.

 

 

Loading...
Comenteaza