Noua realitate

Noua realitate

Tematica referendumului, cu perfidie inventat de PSD pentru a ne dezbina și a ne stăpâni, face valuri neașteptat de mari în opinia publică românească. Dihonia atinge cote maxime și scoate la iveală atât opțiunile noastre, cât și neputințele și slăbiciunile noastre.

Dihonia este vizibilă mai ales pe mediile sociale. Oricât mă consider de modern, singurul mediu social pe care îl folosesc este Facebook, cu precădere pentru a păstra legătura cu cei din tagma mea de practicanți de arte marțiale. Pe măsură ce fatidica dată a referendumului se apropie, a crescut și intensitatea cu care taberele pro și contra se înfruntă, inundând spațiul public cu luări de poziție și cu comentarii care de care mai partizane și mai intense. Această situație mi-a permis să fac o interesantă constatare legată de starea societății noastre contemporane.

Între „prietenii” mei de pe Facebook am remarcat activitatea frenetică a unei persoane feminine, în vârstă de 48 de ani (persoană care mi-a devenit „prietenă” probabil la solicitarea ei, întrucât profilul ei arată că avem 26 de prieteni comuni), care distribuie și distribuie, din nou, tot felul de postări în favoarea răspunsului pozitiv la referendum. Desigur, oricine are dreptul la o opinie, oricât ar fi ea de diferită de a altora sau de a majorității. Oricine are dreptul la exprimarea opiniei, pe orice cale care nu aduce atingere dreptului fiecăruia de a-i fi respectată viața privată și intimitatea.

Și aici, București, avem o problemă! Atunci când guvernanții au pus la cale această făcătură politică pompos numită „referendum,” ei nu și-au putut închipui în ce măsură aceasta va duce la polarizarea societății românești. Nu mai ieșim în piață, nu mai proiectăm haștaguri pe fațadele clădirilor oficiale, dar ieșim din tranșeele ideologiei și ne atacăm la baionetă pe tărâmul deja pustiit al intoleranței și al dictatului celui cu mai mulți mușchi sau mai multe voturi. Și, în orbirea noastră caracteristică, boantă și îngustă, nu avem o reprezentare corectă a situației noastre prezente.

Am privit cu atenție la profilul „prietenei”; pe care a trebuit s-o blochez, fiindcă altfel mi-ar fi potopit profilul de Facebook cu același îndemn inutil de apărare a „familiei tradiționale” și a „copiilor noștri”. Are frumoasa vârstă de 48 de ani, dar se pare că nu are copii; nicio urmă de progenituri pe profilul ei. La fel, declară că nu este căsătorită, fiind într-o „relație deschisă”. Nimic din aceste informații nu o recomandă drept o persoană care crede orbește în valoarea familiei moștenite de la luminatul secol XIX; dimpotrivă, creionează profilul unei persoane ultra-moderne, independentă și fără dependențe familiale, foarte prezentă în activitatea profesională și în politică (postările ei sugerează o afiliere politică care se vede de la o poștă, și se poate lăuda cu peste 5000 de „prieteni” on-line…).

Și totuși, această persoană este un înfocat partizan al „familiei tradiționale”, într-o țară în care 60% din copii mărturisesc că sunt agresați și bruscați de părinții lor, conform strămoșescului principiu „eu te-am făcut, eu te omor”. O țară în care același concept este grav erodat de sutele de mii de familii destrămate, sau lipsite de părinți, care sunt plecați „la muncă” pe meleaguri străine. O țară în care o treime din căsnicii se sfârșesc lamentabil în lacrimi, câteodată în sânge. O țară în care sute de copii sunt abandonați, an de an, prin spitale, de părinți prea săraci sau prea neinstruiți pentru a înțelege cât de importantă este misiunea la care s-au înhămat. O țară care are cel mai mare număr din Europa de mame adolescente (vârstă între 10 și 19 ani). O țară în care pare că are loc a restaurare a „tradiționalismului” – la 12 spitale din România nu se mai fac avorturi și un număr neprecizat de medici ginecologi refuză să mai facă astfel de intervenții.

Atunci… pentru ce atâtea postări pro „familia tradițională”? Are mustrări de conștiință de pus la naftalină? Are regrete pe care numai înverșunarea în numele unei cauze le poate estompa? Simte nevoia să lupte neostenit pentru un ideal pe care viața i l-a interzis ei? Indiferent care este rațiunea ascunsă a inexplicabilei sale înverșunări, este limpede că nu a luat cunoștință de dictonul lui Confucius: „Nu vorbi decât despre lucrurile pe care le-ai făcut tu însuți”. Dacă a avut cândva o „familie tradițională”, este limpede că nu o mai are acum. Atunci, de unde graba și zoala de a milita pentru un concept atât de vag, de anacronic, de contestat de însăși realitatea pe care o trăim din plin?

Chiar această nouă realitate, cea căreia unii îi impută faptul că dă apă la moară tendințelor homosexuale, face posibilă existența nestingherită a unor persoane precum „prietena” mea de pe Facebook, care, în urmă cu doar 50 de ani, ar fi fost tratată fără echivoc de curvă, fiindcă trăiește într-o relație deschisă, ceea ce poate însemna ‒ doamne apără și păzește! ‒ chiar preacurvie și păcat! Această nouă realitate face posibilă existența unor formule familiale în care vechile tipare sunt zguduite din temelii, iar combinarea și recombinarea soluțiilor de trai pare o poveste fără sfârșit (rata divorțurilor este ridicată, iar 7% dintre familii sunt monoparentale). Această nouă realitate este întemeiată pe diversitate, toleranță, acceptanță ‒ valori pe care societatea românească pare că nu este nici pregătită, nici dispusă să le accepte.

Chiar mai mult de atât, întreaga construcție europeană se întemeiază pe această realitate, iar faptul că cei care domină atât de confortabil scena politică din România par să o ignore cu dispreț ne face să ne întrebăm cu toată seriozitatea care este rolul pe care suntem dispuși să ni-l asumăm în numita construcție.  În calitate de cetățeni europeni, politicieni de buturugă și națiune mioritică.

Loading...
Etichete
Comenteaza