Partidul paralel

Partidul paralel
| Foto: Faclia

O retorică panicardă, cu o logică inversată, în care demonstrația este înlocuită de afirmație: aceasta este calea infailibilă a prostirii irefutabile a unui popor care oricum nu înțelege ce se întâmplă.

O mare de oameni au participat la marele miting al PSD, menit să ridice marea flamură a luptei împotriva … „statului paralel” …(!). Reacțiile comice nu au întârziat să apară („Tată, merg la miting”. Tatăl răspunde: „Sper că ești gay!”). Dincolo de ridicolul ei, situația de fapt este dintre cele mai periculoase, grav de periculoase, fiindcă nu a fost nicidecum vorba despre un protest, ci de o clasică, ușor machiată, acțiune de intimidare venită din partea celor care nici în ruptul capului nu ar fi trebuit să se gândească la o astfel de acțiunea prăpăstioasă.

Vrând să pară pașnică, acțiunea PSD de sâmbătă s-a înscris în linia bine cunoscută a acțiunilor de forță, în spațiul public, a extremiștilor și naționaliștilor. În spațiul românesc s-au folosit de astfel de acțiuni fasciștii (Garda de Fier) și comuniștii; ceea ce-i unea era faptul că ei se foloseau de acțiuni de forță pentru a-i destabiliza pe cei aflați la putere și a se cocoța ei acolo. Fasciștii au eșuat, dar comuniștii s-au făcut stăpâni peste țară pentru mai bine de 40 de ani. De această dată, neocomuniștii (nu prin ideologie, ci prin apucături) din PSD au dovedit extrem de multă creativitate, dând naștere unui precedent periculos: lovitură de forță împotriva oponenților aflați în minoritate!

Instrumentarul intoxicării sufletului colectiv al poporului român a fost alcătuit din principii temeinice din instrumentarul străvechi al manipulării. Campania electorală a început cu un discurs lejer, pozitiv și mobilizator: „Îndrăznește să crezi în România” (cu discretă trimitere la contestarea unui președinte care nu este român neaoș). Pe urmă, într-o evoluție perfect naturală spre absurd, ideologia PSD a împletit în mod creator două străvechi, de la romani citire, argumente logice: argumentum ad ignorantiam si argumentum ad odium.

Argumentum ad ignorantiam (dovadă din necunoaștere) este o elegantă entorsă logică, prin care lipsa dovezilor este considerată… o dovadă! În Evul Mediu, biserica afirma după cum urmează: „Nu vedem nici o dovadă că Pământul se învârtește în jurul Soarelui, deci nu se învârtește”. Răsucind brațul logicii în celălalt sens, PSD încercă să ne convingă că absența dovezii nu este similară cu dovada absenței; cu alte cuvinte, dacă nimeni nu poate dovedi existența mult-trâmbițatului „stat paralel”, nu este o dovadă că el nu există. Nuuu, dimpotrivă! Este o dovadă că el există ‒ și, uite așa, ignoranța este ridicată la rang de argument, iar acest straniu și calp concept este vehiculat cu entuziasm în propaganda oficială a coaliției de guvernământ, fiind crezut cu tărie de mărunții săi pioni, chiar dacă nu li s-a adus și nici nu li se va aduce vreodată o dovadă cât de mică!

Argumentum ad odium (dovadă din ură) nu este o simpă entorsă logică, ci un pumn greu în tâmpla ei. Este vorba despre obținerea supremației într-o dispută prin exploatarea sentimentelor deja existente de animozitate, dușmănie chiar. Credința în România s-a transformat, încetul cu încetul, în respingerea a tot ce este străin: nu țării, ci „valorilor” morale ale găștii aflate la guvernare. Filoanele urii sunt încă prezente în sufletul românesc: înapoierea culturală a unei mari părți a populației alimentează naționalismul și xenofobia (atitudinea față de țigani și de imigranți sunt argumente suficiente). Românul are o repulsie, intens antrenată de anii comunismului, față de autoritate și, mai ales, față de instrumentele oculte de exercitare a ei (servicii secrete, cu precădere). Pe deasupra, românul este și zavergiu, nesupus și gălăgios. Poți foarte ușor să-i stârnești ura, chiar dacă este o ură față de entități inexistente, și poți să canalizezi acea ură împotriva adversarilor politici.

Lucru pe care, chiar fiind o lucrare diavolească, PSD l-a realizat cu brio. Cu un concept supt din degetul mic a reușit să unească tot ce era mai abject în sufletul atâtor oameni simpli și a pus un pumn în pieptul democrației românești, atât de firavă încă. Scopurile pesediștilor sunt diverse: acțiunea de forță, prin care să impună respect sau să intimideze, nu este decât instrumentul. Scopul important este de a decredibiliza a treia putere în stat (justiția), pentru a intimida și pentru a pune în aplicare toate mârșavele intenții de eludare a legii, inclusiv salvarea de la închisoare a marelui lider roșu, precum și a tuturor baronilor înfipți până la coate în banul public. Președintele, dacă nu este de culoarea lor și îndrăznește să le țină piept, este acum amenințat în stil tipic fascist, intenția fiind de a-l reduce la rolul de simplă marionetă obedientă. Se urmărește și luarea în posesie a „serviciilor”‒ cu alte cuvine, stăpânirea completă și discreționară a țării, cu baroni locali în fiecare județ și cu un mare, suprem și adorat baron național – Liviu Dragnea. Care de la tribuna cea înaltă a ținut un discurs perfect fascist, numindu-și oponenții „șobolani” și îndemnând la nimicirea lor.

Mai mult decât o restaurație, totul pare a fi o ciudată lovitură de stat. O lovitură menită nu să preia puterea, ci să-i zdrobească definitiv pe cei aflați în minoritate: președinte, oponenți politici, justiție, servicii secrete. O noapte a Sfântului Bartolomeu, o noapte a cuțitelor lungi. În ultimă instanță, o noapte a rațiunii, a bunului-simț chiar. Dacă ar permite statutul de țară europeană, Dragnea și ai săi ar instaura în România o prigoană sălbatică, precum Erdogan în Turcia.

În ultimă instanță, în întreagă această poveste singurul lucru paralel este partidul-paralel PSD. Paralel cu tot ceea ce înseamnă democrație modernă și, mai ales, paralel cu interesele de durată ale  țării pe care ei o jefuiesc.

 

 

Loading...
Etichete
Comenteaza