Războiul civil de la “Doi Cocoşi”

Războiul civil de la “Doi Cocoşi”
În vreme ce feluritele OTV-uri de ştiri ne arătau şi ne explicau ca la nişte proşti ce suntem despre abuzurile imaginare suferite de un pârnăiaş celebru, săbiile se ascuţeau tot mai tare la Cotroceni şi Victoria, pe tema reprezentării la Consiliul European. Indiferent cum se va sfârşi conflictul, nu va ieşi bine deloc.

După cum s-a pronunţat în materie şi Curtea Constituţională, citirea cu bun simţ a Constituţiei ne spune limpede că preşedintele trebuie să fie cel din poza de grup. Pe de altă parte, dl. Ponta are perfectă dreptate când spune că 1. orice prezenţă a reprezentanţilor României trebuie să fie însoţită cel puţin de un mandat din partea Parlamentului, dacă nu de unul obţinut prin consens la un alt nivel oficial, şi 2. indiferent de poziţia preşedintelui la Consiliu, aplicarea măsurilor va sta în puterile altor instituţii, respectiv tocmai Guvernul şi Parlamentul.

Soluţia de compromis propusă de dl. Ponta, aceea de a merge pe rând, în funcţie de agenda discuţiilor, este aberantă şi inoperabilă: de pildă, la Consiliul din aceste zile se va discuta şi despre viitorul zonei euro, şi despre dezideratul unei mai profunde integrări politice europene, dar şi despre poziţia comună a UE cu privire la situaţia tot mai fierbinte din Siria. Or, România nu poate fi reprezentată de amândoi, pe rând, la acelaşi Consiliu European. În plus, declaraţia politică adoptată de Parlament, la sugestia premierului, este o gogoriţă lipsită de orice fel de substanţă juridică, nu obligă pe nimeni la nimic, iar preşedintele Băsescu nu are nici un motiv să o ia în serios. Dar lupta aceasta cocoşească de la Bucureşti are doar resorturile personale care transpar la prima vedere? Să fie vorba, pur şi simplu, despre orgoliile nemăsurate ale celor doi, unul fost marinar bişniţar şi altul actual plagiator neruşinat, despre care puţini români ar putea spune că se simt mândri cu adevărat că îi reprezintă la nivel înalt?

Bătaia mare a peştelui este la Bruxelles. Deşi vocea sa în dezbaterea privitoare la viitorul monedei unice este slabă, România este printre puţinele state europene care, înaintea summit-ului, are o poziţie imposibil de anticipat. Dacă va continua linia anterioară, favorabilă vechii doctrine Merkozy, sau va prefera relaxarea şi politica de creştere promisă de noul preşedinte francez Hollande depinde de cine va sta pe scaunul destinat României. În vreme ce multe opinii din ţară susţin că exportăm un conflict intern la Bruxelles, adevărul este taman pe dos: acutizarea luptei pe tema Consiliului European este o reflexie internă a unor diferende greu de conciliat între două blocuri politice grele, întruchipate de Berlin şi Paris. Drept mărturie stă vizita prin studiourile fetide ale Antenei 3 a d-lui Hannes Swoboda, şeful grupului socialist-democraţilor din PE, la braţ cu Victor Ponta, urmată de intervenţia în contrapartidă a omologului său popular, Joseph Daul. Interesul lor pentru politica noastră internă este strict pragmatic şi are legătură exact cu summit-ul de joi şi vineri.

Cei patru grei ai UE, Merkel, Hollande, Monti şi Rajoy, s-au întâlnit vinerea trecută şi au convenit asupra unui pachet de 130 de miliarde de euro pentru "impulsionarea creşterii economice în UE", dar banii nu vor merge direct spre capitalizarea băncilor spaniole, cum ar fi dorit dl. Rajoy, ci spre majorarea capitalului Băncii Europene de Investiţii şi lansarea unor obligaţiuni de proiect, cu care să se cofinanţeze programe de investiţii publice. A fost momentul în care a fost clar pentru toată lumea că d-na Merkel rămâne tare pe poziţii: fără ajutoare directe, fără eurobonduri, fără bani injectaţi direct, ci doar în schimbul întăririi controlului cheltuirii lor. Tot săptămâna trecută, a fost lansat un document al auto-intitulatului "grup al viitorului", format din zece miniştri de externe din UE, coagulat în jurul lui Guido Westerwelle, şeful diplomaţiei de la Berlin. Pe scurt, textul propune un plan pe termen mediu şi lung, în urma căruia Europa să se întărească la nivel politic, în schimbul unui transfer parţial de suveranitate al statelor naţionale, în favoarea Bruxelles-ului.

Poziţia preşedintelui Comisiei Europene ar urma să crească mult, iar acesta să fie ales prin sufragiu universal la nivelul tuturor statelor membre. Parlamentul European ar deveni bicameral, urmând să se creeze o "cameră a statelor", competenţele naţionale în materie fiscal-bugetară şi de securitate ar urma să scadă, toate aceste schimbări creionând un drum direct spre un model federalist. Deşi dl. Westerwelle şi d-na Merkel nu se înţeleg de fiecare dată în toate amănuntele, provenind din partide diferite ale coaliţiei de la Berlin, documentul arată practic doctrina viitoarei Europe, aşa cum o vede Germania. Interesant, din "grupul viitorului" nu face parte nici Franţa, nici Marea Britanie, iar Europa Centrală şi de Est este reprezentată prin Polonia, una dintre aliatele tradiţionale cele mai fidele ale Germaniei Angelei Merkel. Dar, oricât de multă Europă şi-ar dori Germania, planurile federaliste trebuie să treacă pe la popor: Curtea Constituţională de la Karlsruhe a stabilit deja că o eventuală cedare de suveranitate către formaţiuni supra-statale nu se poate face decât prin revizuirea legilor constituţionale nemţeşti, iar asta s-ar putea dovedi o nucă greu de spart, fără a ţine seama de problemele insurmontabile de constituţionalitate pe care le-ar avea de trecut în alte state.

De cealaltă parte, dl. Hollande vine la summit din poziţia de forţă a celui care a câştigat recent un sufragiu popular: are legitimitate maximă şi nişte promisiuni de onorat faţă de votanţii săi. Mandatul său a fost rezumat într-o frază-cheie spusă vinerea trecută: "Nu poate exista transfer de suveranitate, dacă nu se dă dovadă de solidaritate", cu referire directă la dorinţa de a da drumul emisiunilor de eurobonduri - instrumente prin care riscurile de împrumut s-ar împărţi între toate statele zonei euro, întru salvarea celor năpăstuite. Aici este cuiul lui Pepelea, chestiunea asupra căreia d-na Merkel nici măcar nu vrea să stea la discuţii, ştiind prea bine că, deşi ar părea o soluţie facilă de a calma apele, ar conduce la inflaţie în toată zona euro, iar cu spaima germanilor de inflaţie nu e de joacă încă din timpul declinului Republicii de la Weimar, care a condus la sărăcie lucie şi la ajungerea naţional-socialiştilor la putere, pe căi perfect democratice, în 1933.

Bref, cele două doctrine se traduc în româneşte cam aşa: prudenţă şi austeritate, deşi mai temperată decât anii trecuţi, vs. politici de creştere economică într-un an electoral, deci, cel mai probabil, stimularea consumului pe datorie şi pomeni electorale. Din lac în puţ. Tragedia este că populaţia înţelege într-atât de puţin din ce se întâmplă, încât un blid de fasole şi o pungă de mălai o vor convinge instantaneu care este drumul optim de urmat. Apoi, niciuna dintre tabere nu a lansat încă un plan serios, pe câţiva ani, acea proiecţie de buget multi-anual despre care se tot vorbeşte în van; prin urmare, nimeni nu poate face vreo analiză completă a unui scenariu sau a altuia, că doar Codul Fiscal se schimbă de la o zi la alta, atribuţiile instituţiilor statului se taie sau se adaugă după bunul plac al guvernului emitent incontinent de ordonanţe, iar parcursul viitor al marilor întreprinderi de stat este complet incert şi opac, precum s-a demonstrat recent. Şi, colac peste pupăză, absorbţia fondurilor UE este periclitată acum tocmai de o măgărie uriaşă a noului guvern, care obligă toţi managerii de proiecte POSDRU să refacă întreaga documentaţie în termenul aberant de 5 zile, deşi statul român pune piedici şi întârzie rambursările cu anii.

Aşadar, în afara mizelor de doi bani care se joacă pe la televizor, ce are România de câştigat sau de pierdut dacă este reprezentată de preşedinte sau de premier? Ar fi mai bine să continuăm politica de apropiere de Berlin, deşi şi zilele mandatului d-nei Merkel sunt numărate, sau să ne mişcăm împreună cu valul francez spre relaxare şi politici de creştere economică, fie şi pe datorii crescânde? Ce riscăm în fiecare caz? Ce se va întâmpla dacă anul electoral ne va duce deficitele prin bălării (dacă nu cumva au şi ajuns acolo!), dacă datoria publică va creşte, iar singura şansă de revenire la linia de plutire va fi inflaţia, prin devalorizarea monedei? Ce se va întâmpla dacă, după creşterile de salarii promise de dl. Ponta, la anul va constata că trebuie să mărească iar taxele, pentru că nu mai are cum să-şi finanţeze un deficit scăpat în bălării?

Doamnelor şi domnilor, pauza s-a încheiat, vă rugăm să vă fixaţi ochelarii coloraţi, holbaţi-vă insistent la ecranele cu imagini mişcătoare, pentru că vă veţi desprinde uşor de realitate şi veţi ateriza în plină ficţiune nemaivăzută. Dezideratul nostru este să vă distrăm. Sau să vă distragem, nici nu mai ştiu exact... Urmează un nou episod din "Închisoarea îngerilor cu gulere albe".

 

Loading...
Comenteaza