Reţeta fericirii

Reţeta fericirii
| Foto: Faclia

În această lume care nu-și mai încape în piele de atâta bunăstare, suntem învățați să ne socotim fericirea în metri pătrați (construiți, de piscină sau de peluză irigată) sau în cai putere (de sub capota automobilelor noastre de lux).

Ca să nu mai vorbim despre alte unități de măsură a fericirii: centimetrul (pentru diagonala teveului sau grosimea portofelului), kilogramul (pentru greutatea lanțurilor de aur purtate de cocalari și maneliști) și kilometrul (pentru distanțele parcurse în vacanțele exotice cu care ne lăudăm avan). Și uităm că singura măsură adevărată a fericirii este… fericirea însăși!

Am revenit dintr-o călătorie în îndepărtatele Filipine. O țară aflată în plin avânt al modernizării și dezvoltării, cu o populație care crește exploziv. O țară tropicală, binecuvântată cu toate bunătățile naturii.

O țară în care un venit lunar „bun” de-abia dacă egalează salariul nostru minimal, o țară cu câțiva putred de bogați și cu foarte mulți extrem de săraci. Care, pe deasupra, mai sunt năpăstuiți de uragane, boli tropicale și inundații devastatoare. O țară în care, judecând după criteriile noastre, majoritatea oamenilor ar trebui să fie nefericiți, posomorâți și acriți.

Nici vorbă! Filipinele sunt o țară a veseliei și a zâmbetului. Singurul lucru obligatoriu să-l iei cu tine în Filipine este zâmbetul, fiindcă oricine va avea pentru tine un zâmbet larg și prietenos. Zâmbesc ei pentru că au o viață îndestulată? După standardul european, viața lor este departe de a fi îndestulată. Dar ei nu au nevoie de toate acestea pentru a fi fericiți.

Ei sunt fericiți fiindcă fericirea este la îndemână și nu depinde de acumulări materiale, ci de căldura unui zâmbet, de sinceritatea unei îmbrățișări, de bucuria unei comuniuni cu familia numeroasă sau cu prietenii și mai numeroși. Toate acestea sunt surse ale fericirii care nu pot fi socotite în metri pătrați, cai putere sau kilograme. Ei sunt mai întâi fericiți; după aceasta, viața lor li se pare îndestulată.

Am cunoscut o frumoasă familie filipineză, care locuiește într-o zonă aglomerată și înghesuită din Manila. El este șofer de taxi și lucrează în ture prelungite. Ea, absolventă a unei universități provinciale, lucrează ca menajeră în casele bogaților pentru un salariu orar de un dolar.

Împreună cu cei trei copii ai lor, ei trăiesc într-o locuință de 25 mp, înjghebată din plăci de OSB și acoperită sumar cu tablă ondulată, fără apă curentă. Televizorul lor pare obținut din donațiile unui muzeu. Wi-fi cumpără doar cu ora, din când în când. Pe singurul smartphone din familie e „bătaie” mare, fiindcă fiecare (până și micuțul de 8 ani) își trăiește o bucățică de viață pe Facebook.

Visele lor sunt modeste. Părinții ‒ să-și vadă copiii fericiți. Fata cea mare, ale cărei medalii și diplome umplu un perete în minuscula locuință ‒ să-și poată repara dinții din față, afectați de carii. Băiatul cel mare ‒ să aibă un smartphone doar al lui. Băiatul cel mic ‒ să aibă un joc tip Lego (vis care i s-a împlinit cu ocazia vizitei mele).

Dar fericirea lor este perfectă. Sinceritatea zâmbetului și căldura inimii celor mari, respectul și delicatețea copiilor m-au făcut să mă simt mai onorat decât de o primire la Casa Albă. Șezând pe un fotoliu scâlciat, mâncând cu toții, pe rând, de pe o măsuță șchioapă, m-am delectat cu una dintre cele mai gustoase mese din viață mea. Gustoasă era oricum, fiindcă preparatele erau delicioase, dar mai ales fiindcă fusese gătită cu iubire. Gustoasă fiindcă a fost servită cu un sos de zâmbet și de bucurie. Fericirea lor m-a făcut și pe mine să simt o fericire pe care n-o mai simțisem de multă vreme…

Aceeași fericire mi s-a dezvăluit peste tot unde am umblat prin Filipine. Imaginea reală este departe de eticheta prostănacă pe care noi o punem acelor teritorii, pe care ni le închipuim roase de corupție, infracțiune și violență. La ei este doar mai vizibilă, fiindcă marii bandiți și jefuitori nu au învățat încă, ca la noi, să se cocoațe în fruntea partidelor și a guvernelor pentru a părea persoane onorabile. Dar și imaginea fericirii este mai vizibilă, pe toate chipurile și în toți ochii.

Și-mi aduc aminte acum de Madagascar, o altă țară tropicală, mult mai săracă chiar decât Filipine, în care fericirea este o stare de spirit omniprezentă. În Madagascar, până și cerșetorii întind mâna cu un zâmbet pe față, fără a mima suferința sau neputința. În Filipine (poate și rod al educației catolice care caracterizează spiritul social filipinez) nicio mână nu s-a întins către mine. Decât pentru un salut prietenos…

În schimb, am avut parte de o mulțime de zâmbete. Oameni care trăiesc în condiții care nouă ni se pot părea de neacceptat ne învață astfel că poți fi fericit în lipsa „argumentelor” materiale. Dimpotrivă chiar, acestea mi se par a fi obstacole perene în calea împlinirii adevăratei fericiri, cea care vine din afirmarea și împărtășirea valorilor profunde ale umanității din noi.

Căile mediate spre fericire, care constă în averi, titluri, funcții, sunt mereu spinoase și niciodată sigure. Calea cea sigură și dreaptă este atât de simplă, încât nici măcar n-o mai credem posibilă: este decizia de-a fi fericit.

Camus ne îndeamnă să ni-l imaginăm pe Sisif fiind fericit împingând la nesfârșit bolovanul-pedeapsă. Fericire care vine din decizia, mai mult sau mai puțin conștientă, dar mereu asumată, de a fi fericit. Fără a ști, zâmbitorii oameni din clocotitorul Filipine sau din umilul Madagascar ne dau cea mai prețioasă lecție de viață: fii fericit. Începe prin a fi fericit. După aceea, vei trăi întreaga ta viață cu zâmbetul pe buze.

Loading...
Etichete
Comenteaza