Trecutul care „nu vrea să treacă” devine apăsător și deopotrivă ridicol

Trecutul care „nu vrea să treacă” devine apăsător și deopotrivă ridicol

Despre trecutul „care nu trece” sau care „nu vrea să treacă” au apărut în ultimele decenii, în discursul public și politic din Occident, o întreagă dezbatere și dispute intelectuale centrate pe tema nazismului și Holocaustului, dar mai ales asupra depășirii sau nedepășirii acestor tragedii.

La noi, ieșirea din comunism s-a făcut și încă se mai face anevoios, ieșire marcată succesiv de momente de tensiuni politice ce au stat sub semnul unor lozinci lansate în spațiul public și care au avut viața și intensitatea lor de-a lungul timpului. Mai întâi au fost: „Jos comunismul!”, „Jos neocomunismul!”, „Jos Iliescu!”, „Jos FSN!”, lozinci care azi au devenit „PSD - ciuma roșie!”.

Ele conțineau injonctiv cuvântul „Jos” și marcau, în plan secundar, nevoia ca trecutul să treacă, să dispară, iar obstacolele acestei treceri a trecutului (comunism, fesenist, Iliescu, ciuma roșie) să fie înlăturate, să fie date jos. Apelul la „trecutul care nu vrea să treacă” explică, în mare măsură, epidemia de ciumă roșie de azi, penală ori infractoare.

Se mai aud însă voci „înțelepte” care clamează abandonarea discuțiilor despre trecut, întrucât pe noi ne interesează prezentul, nu ceea ce a fost. Acestor „intelectualiști” de peluză li se poate replica prin aserțiunea că trecutul ne explică și ne lămurește cum am ajuns să fim ceea ce suntem astăzi. Este o modalitate prin care am putea să ne desprindem de neînțelegerea prezentului tenebros și înspăimântător.

Am optat cu bună știință, în nenumărate situații, pentru ca „trecutul să nu treacă” și am subscris prin vot sau neparticiparea la vot, prin lipsa de acțiune sau de angajare în spațiul public la întreținerea „trecutului care nu vrea să treacă”.

O mare parte din generația mea ne-am angajat, încă din 1990 și până în 1996, la producerea schimbării politice din acel an, întreținând speranța redobândirii libertății și a democrației maculate și siluite de FSN, PUNR, PDAR, PRM, PNL-AT (adică Tăriceanu et comp.). S-a produs atunci o ieșire din „greutatea” trecutului, ieșire care te face liber și optimist.

Cu riscul de a amesteca nepermis de mult „regnurile”, trebuie să asociem acestui coșmar al neputinței de a face să treacă un trecut politic, ideologic, adică cel al puterii comuniste, un alt tip de trecut „care nu vrea să treacă”, și anume, cel legat de personaje publice care nu vor să părăsească în nici un chip scena publică.

În plan individual sau particular înseamnă să știi să te retragi „înainte” din scenă, să-ți urmezi destinul biologic, să nu forțezi prezentul cu trecutul, adică trecuturile care se tot îndeasă în prezent până acesta „plesnește” la articulații.

Există în mod echivalent și un prezent îndesat, înghesuit de viitori și de „viitorime”, adică de unii tineri care nu mai au răbdare, dar care au graba impostoare și petulantă. Putem spune că anormalitatea noastră colectivă stă și în acest flagrant dezechilibru dintre trecut, prezent și viitor. 

În ceea ce privește „trecutul care nu vrea să treacă” în cazul unor persoane, constatăm că unii intelectuali de vârf sau din elita artistică și literară, care au merite incontestabile și care ar trebui să rămână în venerabilitatea și onorabilitatea vârstei înaintate, își gestionează în mod nefiresc de „tineresc”, în manieră „slim-fit”  senectutea, nu se retrag, nu abandonează scena publică, nu ies din pictoriale, de la televiziuni, ci se etalează cu o nonșalanță ridicolă în diverse manifestări și organizații.

Ei devin niște Mick Jagger sau Nicu Covaci care se cred etern tineri și fățoși, dar care în mod reali sunt zbârciți și decrepiți în ținute dizgrațioase de efebi rockeriști. Ei cultivă un urât generat de nepotrivirea la timp, iar urâtul - spunea cineva - este o erezie.

Acest tip de personaje publice, care „nu vor să treacă” au obținut toate funcțiile înalte, toate privilegiile academice și sociale, au fost șefi de partide „civice” (dacă se poate un partid civic?), miniștri, directori „ghinărari”, academicieni, ambasadori UNESCO, decorați și suprapremiați, indispensabili la toate „deliciile grădinii publice”, tranzacționiști și repede-săritori să-și conserve în stare de funcționare metabolismele pofticios-simandicoase.

Unii dintre ei, prelinși pe un itinerar de la UASCR-ul de odinioară la stipendii ale Fundației Soros după 1989, se întorc rebeli și apostați în a sluji pesedismul din postura de analiști politici de „renume mondial”. Încrâncenați împotriva românilor din afară, pe care îi califică drept lumpeni, vor să rămână în centrul atenției și al înțelepciunii toxice și perverse.

Au în anatomia lor „o glandă” bolșevică ce aruncă incontinent venin și fiere. Alinei Mungiu Pippidi i se adaugă o cohortă de activiști UASCR-işti, aflați în chinurile ieșirii din trecutul comunist, care se zvârcolesc neostoit într-o demonie a grandorii pierdute.

Epuizați și deopotrivă încrâncenaţi, istericoşi în bățoşenia lor fals-academică, se cred încă titulari ai unor roluri de june-prim în spațiul public și mediatic. În esență, ei sunt jalnici și ridicoli, eșuați din dramele shakespeariene.

În lumea artistică și literară ne întâlnim astăzi nepermis de mult și de frecvent cu două personalități aflate la vârsta senectuții, care devin însă personaje prin insistența cu care doresc să rămână pe scenă, făcând astfel parte din ”trecutul care nu vrea să treacă”. Ei intră de cele mai multe ori în zona desuetudinii, de padișahi trecuți, unul padișah la UNITER, celălalt la Uniunea Scriitorilor.

Și-au asumat o anumită deplinătate în a conduce cele două organizații, decăzând în ridicolul situației, pe de o parte, pentru că ei centrează și tot ei dau cu capul la festivitățile anuale de premiere, ca oameni-orchestră, iar pe de altă parte, prin forțarea vârstei, adică încăpățânarea de a fi tineri în... senectutea lor.

Autosuficienți, ticăiți, uituci, cu poante răsuflate, dezarticulați în mișcările de pe scena de premiere, ei se autopersiflează când „uită” câte-o diplomă sau câte un nume de premiant, sincopați, greoi, niște „târâie-brâu”, de parcă nu ar fi suficient că sunt bătrâni și încărcați de premii și titluri, vor să aibă și roluri de june prim într-o perfectă artă a ridicolului.

Pe de-a-ntregul, ei provoacă un urât ce se consumă în decreptitudine și desuetudine. La talk-show-uri se înțelepțesc la fel de distonant, chiar dacă ei și-au consumat vigoarea și angajările meritorii într-un timp al lor, al prezentului lor. Nu putem să nu vedem, pe de altă parte, cât de anacronici sunt Nicolicea, Nicolae și Iordache, cu tinerețea admirabilă și plină de inspirație a celor de la #rezist, adică față de impetuozitatea timpului tânăr.

Dumnezeu însă, „drăguțul”, știe să salveze de la ridicolul definitiv lumea în care ne aflăm, atunci când îl aduce în piața protestatarilor pe Mihai Șora, senin, înțelept, deopotrivă, tânăr, modest și iluminat, autentic și tonic, ilustrând excepția care salvează... regula, în sens de normalitate ca potrivire morală la timp.

Un alt „trecut care nu trece” este cel reprezentat de TVR, culpabilă și manipulatoare, dacă ne gândim la zilele Revoluției din 1989, care nu a fost exorcizată de spiritul urâtului reprezentat de T. Brateș, G. Marinescu, P. Șoloc, N. Melinescu, care s-au încorporat în alte figuri, în travestiți ai unui trecut greu de alungat.

TVR este „oficială” prin slujirea fără discernământ a puterii de guvernământ, bugetivoră și obedient-feudală, cu PDG-iști bine plătiți și bine hrăniți din taxele publice, majoritatea dintre ei discreționari și abuzivi, asemenea ștabilor din „trecutul care nu vrea să treacă” și care se mișcă în granițele unei culturi voievodale din proximitatea puternicilor zilei.

Există și un alt tip de „trecut care nu vrea să treacă”, reactivat în filme documentare sau de lungmetraj, un trecut tenebru și tragic din anii comunismului care este o temă predilectă și aproape exclusivă a acestor filme premiate la festivalurile internaționale. Ele transfigurează teribilist un „trecut care nu trece” prin apetența și percepția de neînțeles doar pentru mizerabilismul și urâtul comunist.

Aceste teme aducătoare de bani și de premii mizează pe o anumită sensibilitate din Occident pentru acest mizerabilism (horror, cruzimi, urât), sensibilitate în mare parte culpabilă și responsabilă pentru comunismul sau „raiul comunist” pe care, de cele mai multe ori, l-a admirat și cauționat dinspre o intelectualitate de „gauche-caviar”.

Ieșirea din „trecutul care nu trece” presupune o împăcare cu sine și cu timpul propriu, o ieșire sau o retragere „înainte” de a deveni ridicol și, de asemenea, presupune o extragere din trecutul comunist printr-o atitudine și voință colectivă. Așadar, sub patronajul suveran al lui Cronos, timpul opresiv intră în conjuncție cu timpul impostor. În ambele cazuri avem un trecut pe care trebuie să-l facem să treacă.

Loading...
Etichete
Comenteaza