Trump: dincolo de aparenţe (ultima parte)

Trump: dincolo de aparenţe (ultima parte)
Motto: „Slavă Domnului că suntem o ţară puternică. Putem suporta multe tâmpenii din astea. Dar să nu prea insistăm cu ele.” (generalul Andrew J. Goodpaster)

Trump: dincolo de aparenţe (I)

Trump: dincolo de aparenţe (II)

III) Donald Trump, factor de instabilitate în relaţiile internaţionale? Barak Obama dorea să se poziţioneze cu maximă prudenţă raportat la intervenţiile militare anterioare. Realitatea s-a tradus în schimb printr-o absenţă accentuată, percepută ca atare şi exploatată de terţi. Nu a servit nici procesului de pace israelo-palestinian, nici relaţiilor cu Orientul Mijlociu, nici reconcilierii cu un Iran rămas capabil să producă "in secretum" armament nuclear. Revenirea în forţă a Rusiei ca vechi factor de echilibru a devenit astfel posibilă, iar Kremlinul nu a ezitat o secundă.

Trump admite că fiecare stat îşi poate urmări interesele vitale şi strategice, fără a fi legat de cele ale Americii. Aceasta pregăteşte terenul pentru rivalităţi. Eroarea de a cădea în jocul disputei între Arabia Saudită şi Qatar îngreunează ceea ce preşedintele fixase ca obiectiv: o redistribuţie a mizelor în Orientul Mijlociu, renegocieri cu Emiratele Arabe Unite, reluarea legăturilor cu regatul Iordaniei, refacerea alianţei ferme cu Israelul. Pe de altă parte, dacă Rusia putea să contribuie la eradicarea djihadismului din regiune, atunci alianţa dintre Moscova şi Trump nu putea fi decât firească. Principiu egal cu vechea relaţie Roosevelt-Stalin.

Nu îl cred pe Trump pro-rus. Kremlinul oferă iluzii optice, încercând să maximizeze mediatic o realitate mai modestă, legată de tatonările echipei lui Trump în căutarea răspunsului la sugestia unei acţiuni comune împotriva pretinsului califat djihadist. Calculele moscovite nu au adus beneficiul scontat; şi dacă mâine interesele lor s-ar ciocni cu cele americane, orice alianţă ar înceta fără preaviz şi peste noapte. Trump aplică acelaşi criteriu asupra NATO: e obsolet pentru că aduce a contract în care părţile nu şi-au respectat obligaţiile.

Eficienţa business-like trebuie să prevaleze, chiar dacă ea riscă să atingă principii de parteneriat şi încredere. Pragmatismul domină şi în relaţiile cu China. Beijingul nu e onest; joacă neloial pe piaţă; răspunsul nu poate fi decât un război economic. Ecuaţia e simplificată... Donald Trump e el însuşi un "Ucenic" în relaţiile internaţionale, descoperind cât de dificil gestionezi o atitudine radicală; dar e departe de a crea dezordine în lumea multipolară de azi. Vrea o ordine, dar o ordine favorabilă Statelor Unite. Iar România pare că a sesizat deplin acest moment.

IV) Tot cheia de lectură jacksoniană e necesară pentru a înţelege relaţionarea cu Europa şi NATO. Văzută din Biroul Oval, UE nu-şi joacă rolul propus iniţial nici în materie economică, nici în securitate. Structură informă, lipsită de soliditate, incapacitată în sfera economică şi monetară, ea eşuează repetat în raport cu ameninţarea islamică, e nesubstanţială în identitate şi incertă ca tip de instituţie sau proiect. Mai mult, în Europa Trump recuză aceleaşi aspecte pe care le denunţă şi-n guvernul federal american: un Bruxelles-Washington birocratic impunând reguli şi uniformizând statele membre. Să vrea să distrugă UE e absurd; de ce, când UE se autodistruge prin propriile-i slăbiciuni?

Brexit-ul apare aşadar salvator, fezabil, chiar meritoriu în ciuda consecinţelor dovedit greu estimabile pentru Londra. Conservatoarea Theresa May e plasată în antiteză cu Angela Merkel, în speţă asemenătoare lui Obama prin corectitudine politică, acţionând în spirit contrar intereselor naţiunii. Britania ar fi aliatul american privilegiat, mai puternic economic după ieşirea din chingile unioeuropene, aliat adept al celor 2% pentru apărare, stabil politic, fidel militar. Alţii, din Europa centrală şi orientală, i s-ar putea alătura (Vişegradul) sau Olanda, nemulţumită de Bruxelles. Că situaţia nu e tranşabilă ca un nod gordian, Trump îşi poate da seama din dezorientarea britanică şi glaciala unitate europeană anti-Brexit.

În NATO, neregulile sunt de ordin contabil. Cu excepţia Greciei, Estoniei, Portugaliei şi Marii Britanii, acordurile Riga 2006 cu privire la alocarea a 2% din PIB bugetului militar nu au fost respectate. Dimpotrivă, Franţa şi Germania au diminat procentul. În finanţarea NATO, SUA contribuie cu 72,5%, cheltuind 3,5% din PIB (generând un raport de 625 mld.US$ faţă de 224 întreaga Europă). Când Franţa decide să intervină în Mali, solicită drone şi avioane de la Washington; Germania îşi lasă securitatea pe mâna terţilor, cu cheltuieli minime; NATO trebuie să fie permanent la disponibilitatea europenilor, în fosta Yugoslavie sau în Mediterana; iar nota de plată este remisă Casei Albe.

Calcule elementare ale echipei Trump demonstrau inechitatea din partajul sarcinilor de apărare. Întrebare rezonabilă: în ce măsură securitatea SUA este mai puternică atunci când mii de soldaţi şi material sunt trimise în serviciul securităţii europene în loc să fie folosiţi în interes naţional? Suplimentar, nu Rusia este duşmanul SUA şi al NATO, aşa cum încercau să acrediteze ideea administraţia Obama şi CIA - alt braţ al guvernului central -, ci Islamul. De ce s-ar îndrepta cheltuielile militare pe o strategie care nu reflectă realitatea? Dacă există clarificări de dat, ele sunt de datoria Europei, iar perimarea NATO e înţeleasă din acest punct de vedere... Între timp, încă o dată, poziţia Biroului Oval a regăsit nuanţările necesare, deşi nu fără reticenţă şi nu fără argumentări suplimentare "pro domo".

Paradigma de acţiune cu care Trump şi-a început preşedinţia este simplă pentru că vizează profitul în numele Americii, chiar dacă riscă să-i supraestimeze capacitatea de a se impune la nivel planetar, să-şi suprasolicite executivul şi să-şi înstrăineze considerabil mai-vechii aliaţi. Tranzacţionalitatea e piatră angulară. Celebrul răspuns al lui Catargiu ("Aiasta nu se poate, Măria Ta, fiindcă aşa se pierde Ţara") e potrivit poziţionărilor dificile, inconsistenţelor şi ritmului lent de avans cu care se confruntă azi iniţiativele Casei Albe.

Societatea internaţională nu e întotdeauna tranzacţională, nici expeditivă, iar până în acest moment Donald Trump nu pare să accepte magnitudinea reală a globalizării, nici modul în care ea inervează ţesutul eco-social cel mai avansat şi cel mai dinamic al Americii. Blocajele şi dialogul dificil vor fi pe agendă. În cazul relaţiei cu Europa, datoria României - validată ca partener statregic -, va fi să asume o poziţie de mediator inteligent pentru că preşedinţia Trump are toate şansele de a rămâne în parametri funcţionali, ţinând cont de rolul regularizator al instituţiilor de Stat.

În ce Europă o vom face, şi în ce fel - e un subiect care merită explorat pe viitor. Radu Albu-Comănescu este lector la Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Este specializat în instituţii şi guvernanţă, doctor în istorie şi cofondator al Cluj Business Forum.

Loading...
Comenteaza