Vrei drumuri? Țeapă, măi românule, măi „haștag”!

Vrei drumuri? Țeapă, măi românule, măi „haștag”!
Ce-ai fi făcut dacă ai fi știut, în ianuarie 1990, că peste 25 de ani vei eșua dacă nu faci bișniță cu rulmenți și valută, nu te lipești de FSN chiar și în orașele unde „revoluția” a strâns o mână de activiști frustrați în biroul gol al „primului”, nu lauzi cu limbă de balenă emanații?

Și asta e varianta soft, e doar rețeta succesului ca să fi devenit un politruc local. Cealaltă, cea hard, te trimitea la București să lustruiești nu doar clanțe, ci și veceurile politicienilor zilei! Si aici au fost două căi. Prima: ai plimbat nevestele la coafor, ai dus urina copiilor la analize, ai pus ventuze la soacră, ai copt vinete sperând că într-o zi, șeful va avea nevoie de un mut pe care să-l înfigă secretar de stat la Energie sau la Transporturi.

A doua: erai în baza de date a Securității, care știa că în locul cooperativelor, a avutului public, apărea capitalismul, iar acesta presupunea în primul rând proprietate, mai exact gestionarea ei. Mecanismele s-au transformat pentru tine, care lucrai pentru stat.

Și astfel, câteva sute de inși isteți, obedienți, cu mici probleme rușinoase în dosar (poate nici nu erau, dar așa li se spunea) au primit la cheie felii din economie, să le gestioneze până va găsi țara stăpânul apt să le administreze cu profit.

Vorbim de profitul lor, al celor care au decis! Diferența dintre prețul corect al unei bănci sau fabrici vândute și prețul încasat de stat a intrat la partide, căci fără ele n-ar fi existat democrație. Nu în contul tuturor membrilor, să ne înțelegem! Condiția de lipitor de afișe n-a fost suficientă pentru succesul la vârf, ci doar pentru o numire, peste 10 ani, la conducerea județului.

Excepțiile: sunt atât de puține încât nu contează. Oricum, în cele din urmă, deoarece n-au acceptat să mănânce maro, să fie controlați, le-a murit proiectul în brațe. Tu n-ai știut, nerodule! Ai fost convins că te duci la o facultate bună, te vor remarca dascălii că ai mintea brici, te vor lăuda pentru verticalitate, te vor recomanda, știai precis că articolele tale științifice vor ajunge la urechea președintelui și te va pune ministru. Nu ca să furi, ci să-ți ajuți țara. Ce glumă amară!

Tu munceai, alții se ridicau. Ai candidat în 1990 deoarece știai că ideile tale despre agricultură vor duce la câștigarea pariului, dar - ce imbecil! - te-ai înscris independent. Ți-ai xeroxat programul pe coli A4 și le-ai lipit lângă afișele lucioase din care zâmbeau foști activiști de mâna a doua, a treia. Tu n-ai avut bani de poze, dar credeai că ideile contează, nu eticheta! Ce zevzec ai fost când ai lipsit de la ședințele de partid unde te-au înscris cu forța! Așa, n-ai aflat că reclama este sufletul comerțului și se numea „propagandă vizuală".

Nu-i nimic, ți-ai spus, data viitoare! Numai că data viitoare, fostul șef al BOB pe întreprindere era prefect, fostul cap al Securității sau al Miliției locale avea firmă de detectivi particulari sau de consultanță, spațiile comerciale din centru erau date foșților directori din sistem. N-a impus nimeni criterii de competență, de concurență, căci nu avea interesul. Să vină străinii, care se pricep la capitalism, să ne fure țara? Mai bine mimăm noi un sistem original, altoit pe bătrânul trup balcanic, ca să trăiască toți bine.

Așa s-au ridicat marii capitaliști ai României, și la umbra lor toată țara: instituțiile, politicienii de la toate nivelurile, așa s-a născut puterea celui harnic, util și mut, fie că era șef la Poștă pe județ sau director general în minister. Știau că le va merge o veșnicie, deci au devenit nesimțiți. În paralel creștea altă Românie: cetățeni care doreau drumuri, servicii medicale ca în Vest, chelneri care să nu bage degetul mare în supă, autorități care răspund la petiții.

Acea Românie nu a primit nimic, căci mereu s-a izbit de un nesimțit care știa că e veșnic. Acea Românie s-a împărțit în două: unii au plecat, căci doreau ca măcar copiii lor să aibă o șansă, alții au rămas să lupte. Și unii, și alții au în minte momentul zero al deciziei: nesimțitul care i-a influențat.

Știu, însă, că se va sfârși, cu o condiție: să alocăm 10% pentru Educație an de an. Ne vom curăța de respirația împuțită a parveniților peste 23 de ani, adică atunci când copiii născuți acum cinci - zece ani vor ajunge să-și revendice țara. Cu noi nu mai este nimic de făcut. Avem două opțiuni: declarăm război unui stat puternic și ne predăm rapid, sau ne facem toți blog și scriem ce-ar fi fost dacă... Prima variantă e riscantă: s-ar putea să nu ne vrea nimeni.

Loading...
Comenteaza